Furia e bună la casa omului, pentru că nimic rău nu se schimbă vreodată fără ca cineva să se mânie suficient de tare. Anii petrecuți sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu, a Securității și a partidului unic stau mărturie. Dacă furia unui pastor și a câtorva mii de tineri n-ar fi depășit acum 24 de ani teama care paraliza un popor întreg, în România de astăzi s-ar trăi la fel de prost ca în Cuba.

Dar mânia e doar primul pas, firesc și necesar, dintr-un proces mai lung de schimbare. 

În cei zece ani în care am lucrat pentru organizații non-profit, m-am obișnuit să fiu interpelat de diverși prieteni și cunoscuți cuprinși de furie în fața nedreptății, a nepăsării, a incompetenței, a corupției sistemice. I-am îndemnat de fiecare dată să-și canalizeze furia spre o acțiune care să schimbe ceva. “Păi de-aia îți spun ție, nu voi vă ocupați cu așa ceva?”, venea răspunsul.

Am spus chestia asta de sute de ori, dar n-o să obosesc niciodată s-o repet: societatea civilă nu este totuna cu breasla oengiștilor, societatea civilă este formată din totalitatea cetățenilor îngrijorați. Iar eficiența societății civile ține de cât de dispuși sunt acești cetățeni să-și sacrifice timpul, banii, nervii și nu în ultimul rând sănătatea pentru a schimba ceva.

Atunci când ne plângem că nu se schimbă nimic în România, arareori ne aducem aminte să ne asumăm responsabilitatea pentru că nici noi nu vrem, de fapt, să punem mâna și să schimbăm ceva.

Faci voluntariat o dată pe lună? Cinste ție. Colectezi selectiv deșeurile? Ai tot respectul meu. Sesizezi autoritățile atunci când ești martorul încălcării legilor? Jos pălăria. Cu siguranță ai mai mult simț civic decât cei mai mulți dintre concetățenii tăi. Dar dă-mi voie să te dezamăgesc și să-ți spun că nu e suficient.

Schimbările în societate se produc abia atunci când cineva își asumă un obiectiv simplu, clar, bine definit, pe care apoi îl urmărește cu îndârjire ani buni de zile sau chiar decenii până când îl vede împlinit sau până când altcineva preia ștafeta. Iar asta cere mai mult efort și mai multe sacrificii decât întreținerea unui grup de atitudine pe Facebook. De asta nici nu sunt așa de mulți cei care aleg să facă asta. De asta sunt și mai puțini cei care aleg să facă asta o viață întreagă.

Eroismul cotidian

Cine l-a cunoscut pe doctorul Arafat știe că e un om care n-are rețineri în a fi mânios. Numai că acum mai bine de 20 de ani, când apelul la Ambulanță avea aceleași pronostic de succes ca o extragere 6 din 49, tânărul medic Arafat nu s-a oprit la a-și spune cu năduf că așa ceva e inadmisibil. Și-a pus propria mașină la bătaie și, vreme de 6 ani, cu ajutorul colegilor care au acceptat să facă voluntariat, pe timpul și pe banii lor, a asigurat primul serviciu modern de medicină de urgență prespitalicească din România.

Nu doar mânia l-a ajutat pe doctorul Arafat să depășească absolut toate obstacolele care i-au fost puse în cale de partizanii stării de fapt și să transforme în două decenii un experiment local într-un sistem național copiat de alte țări și dat exemplu de urgentiștii americani. Ceea ce l-a făcut de neoprit a fost, cum bine observa Vlad Mixich, fanatismul lui, obsesia lui, fandacsia lui, dacă vreți, cu sistemul național de urgență. Probabil sunt multe alte lucruri care-l supără pe doctorul Arafat în România. Dar și-a ales una dintre aceste supărări, pe cea mai mare, și de mai bine de două decenii face ceva în legătură cu ea.

Sigur, nu avem cu toții abilitățile doctorului Arafat. Dar nici nu ne putem plânge că pornim din același punct. Ce șanse avea în România anilor ’90 un emigrant palestinian de origine siriană care lucra la Târgu-Mureș să schimbe din temelii sistemul național de sănătate? Nici una, am fi răspuns, probabil, cei mai mulți dintre noi dacă ne-ar fi întrebat cineva atunci.

Exemple ca ale doctorului Arafat sunt cu duiumul. Nu am aici locul să vi le spun pe toate. Dar dacă vă uitați puțin în jurul vostru o să descoperiți printre prietenii voștri sau printre prietenii lor astfel de exemple. Oameni ca și voi, exasperați de enormitățile cu care suntem obligați să conviețuim, dar care și-au ales o cauză pentru care fac mai mult decât să se lase scoși din minți. Oameni care-și petrec serile și weekend-urile vreme de luni și ani de zile în speranța unor schimbări punctuale, cum ar fi accesul la tratament al bolnavilor de cancer, sau desființarea orfelinatelor dintr-un întreg județ, sau educația copiilor sau a tinerilor dintr-o zonă defavorizată economic, sau înființarea unui parc național, sau a unui centru de tratament paleativ al pacienților cu boli terminale lângă București.

A face dreptate nu e totuna cu a rezolva problema

Ce legătură au toate astea cu tragedia petrecută luni seară? S-a adunat foarte multă furie în sufletele noastre. Sublocotenentul Aurelia Ion și pilotul Adrian Iovan au murit, cel mai probabil, cu zile. Dacă la început informațiile erau neclare și contradictorii, ultimele date par să indice că o intervenție mai rapidă le-ar fi putut salva viețile.

E firesc și necesar să ne mâniem. Cineva trebuie făcut responsabil și trebuie să existe consecințe. Deși mă tem că justiția făcută la televizor sau pe Facebook nu e cu nimic mai brează decât ceea ce se face în multe dintre sălile de judecată din România. Dar, bună sau rea, justiția singură nu va rezolva problema. Nu e suficient să găsești vinovați și să pedepsești pentru ca lucrurile să se îndrepte într-o societate.

Ce poți tu să faci ca simplu cetățean?

Răspunsuri la întrebarea asta sunt o groază, dar n-am de gând să ți le șoptesc eu. Ar însemna să facă iar altcineva treaba în locul tău. Alege o singură problemă din multitudinea care a ieșit la iveală în urma tragediei și încearcă să inventezi un sistem care s-o poată rezolva. Dacă Muhammad Yunus a putut inventa un sistem prin care să acorde credite bancare performante unor oameni care trăiau sub limita sărăciei, am încredere că pentru orice problemă, oricât de dificilă, se poate imagina un sistem care s-o rezolve. 

Apoi apucă-te și implementează acest sistem. De unul singur, împreună cu alți doritori sau în cadrul unei structuri deja existente. N-ai timp? Fă-ți timp. N-ai resurse? Fă rost de resurse. N-ai autoritate? Fă-ți bine treaba și, cu timpul, o să capeți și autoritate. N-ai curaj? Nu crezi că merită? Nu e treaba ta să faci asta? Atunci mergi liniștit înapoi la profilul tău pe Facebook și așteaptă să se schimbe ceva în România.

Aurelia Ion nu era la prima ei acțiune de voluntariat. N-a obligat-o nimeni să însoțească echipajul de prelevare. Ar fi putut să-și facă practica pe o secție liniștită, făcând muncă de secretariat sau doar asistând la consultații. Dar și-a dorit să lucreze alături de cei mai buni medici pentru a învăța cum să devină, la rândul ei, un medic extraordinar. Nu a așteptat ca cineva să reformeze sistemul medical din România sau să doteze Agenția Națională de Transplant cu un avion mai bun sau să le crească salariile medicilor. A făcut ce ținea de ea pentru a însănătoși sistemul medical bolnav din România și a plătit pentru asta cu viața.

Nu doar ca militar, ci și ca simplu membru al comunității, Aurelia Ion a murit la datorie. Așa cum a înțeles ea datoria față de semenii ei, față de noi.

Dar noi, noi ne-am făcut datoria față de ea? Mai înainte de a ridica iar degetul pentru a-i căuta pe cei vinovați de moartea ei, n-avem oare nimic a ne reproșa? Ce am făcut fiecare dintre noi pentru ca aceste instituții să funcționeze mai bine, pentru ca România să funcționeze mai bine, pentru ca noi să funcționăm mai bine? 

Și, mai ales, ce putem face pe viitor pentru ca astfel de tragedii să nu mai aibă loc? Răspunsul îl găsim în felul în care Aurelia a ales să-și trăiască scurta ei viață, nu doar cu pasiune, dar mai ales cu sens.