În anii fără soț, în țara mea se întâmplă trei minuni pe an: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Internațional de Film “Transilvania” și Festivalul Internațional de Muzică “George Enescu” (care împlinește anul acesta 20 de ediții). Fiecare ar putea fi câte o culoare pe drapelul unei Românii mai bune și mai culte. Cei care le fac nu sunt nici sfinți, nici eroi. Sunt oameni care știu ce ocean de muncă separă visele de realitate. La fiecare sfârșit de Sibiu, de TIFF, de Enescu îmi vine să mă duc și să le strâng mâna.
Loverboy
Auzisem păreri destul de proaste despre noua peliculă cu Ada Condeescu și George Piștereanu după vizionarea de la Cannes și mă temeam că pariul de a repeta succesul de anul trecut cu același cuplu de actori (Eu când vreau să fluier, fluier) va eșua.
Nu pornisem, așadar, cu așteptări foarte mari, așa că filmul lui Cătălin Mitulescu a fost o surpriză plăcută. Nu e comparabil cu Fluierul, dar asta e mai degrabă în avantajul lui. E, în primul rând, o poveste care curge mult mai ușor și mai firesc și care va avea, vreau să sper, succesul de public pe care-l merită.
A doua zi la TIFF
Sunt curios care e media de vârsta a publicului TIFF. Ochiometric, aș zice că 22 de ani. Reconfortant…
Ieri mi-am continuat expediția în teritoriul cinematografiei nordice, începută excelent în prima zi cu Oxigen (à propos, rulează astăzi de la 11 la Republica și de la 23 la Cineplex, nu-l ratați!).
Am văzut Aleea Regelui, o comedie islandeză de un umor straniu. A ieșit multă lume din sală. Eu m-am stricat de râs la câteva poante, dar înclin să cred că ceilalți spectatori care râdeau fumaseră ceva înainte. Sunetul zgomotului (Suedia-Franța) are un umor mai accesibil, dar e și mai ușurel ca film. Totuși, povestea celor opt percuționiști care cântă la orice altceva decât la tobe e delicioasă.