În anii fără soț, în țara mea se întâmplă trei minuni pe an: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Internațional de Film “Transilvania” și Festivalul Internațional de Muzică “George Enescu” (care împlinește anul acesta 20 de ediții). Fiecare ar putea fi câte o culoare pe drapelul unei Românii mai bune și mai culte. Cei care le fac nu sunt nici sfinți, nici eroi. Sunt oameni care știu ce ocean de muncă separă visele de realitate. La fiecare sfârșit de Sibiu, de TIFF, de Enescu îmi vine să mă duc și să le strâng mâna.
Prima zi la TIFF
Am ajuns la TIFF ieri dimineață, puțin dormit după aniversarea MaiMultVerde de marți seară. Mai fusesem la Cluj duminică, de Ziua Mediului, dar foarte pe fugă.
Am avut ghinionul să încep vizionările cu un film foarte prost făcut, Demascarea (de Nicolae Mărgineanu). Deși subiectul este atât de puternic, încât ai zice că n-ai cum să-l ratezi, performanța cinematografică este jenantă. O succesiune de talking heads, filmate cu o mână de amator (personajul se înclină spre cameră, sharf-ul rămâne undeva în spate zeci de secunde) și două-trei voice-over-uri școlărești citite ca la televiziunea România de mâine. Finalul misticoid întregește acest rateu rușinos.