Ce-aș lua cu mine “dacă aș face zilnic naveta între Rai și Iad”, vorba poetului.
Se obișnuiește ca cei care pleacă pentru o perioadă mai îndelungată din țară să spună de ce n-are să le fie dor în micul sau marele lor lor exil. Eu vreau să vă vorbesc despre crâmpeiele unei Românii de care îmi va fi chiar foarte dor și pentru care am să mă întorc cu drag ori de câte ori voi găsi un răgaz.
Intrarea pe traseu e străjuită de un marcaj decolorat pe o tablă ruginită și de crucea metalică a unui tânăr pentru care Brâna Caprelor a fost ultima ascensiune. Apoi poteca urcă vertiginos și se transformă într-un perete vertical de piatră de-al lungul căruia atârnă un cablu.
Drumul până pe creastă e compus din mai multe astfel de escalade, dar priveliștea panoramică asupra Cheilor Râmețului este neprețuită. Nu e un traseu ușor și nici foarte plăcut dacă ai rău de înălțime, dar, cu prudență și echipament adecvat (noi aveam, din păcate, sandalele cu care traversaserăm Cheile, nu ne dăduse prin cap să ne luăm bocancii în rucsac), poate deveni una dintre cele mai spectaculoase amintiri din Carpați.
(aventuri din Carpați, partea a treia)
Cheile Râmeților sunt unul dintre cele mai spectaculoase trasee pe care le-am străbătut în Carpați. Râmețiul a săpat în Munții Trascăului un relief carstic fabulos, iar parcurgerea Cheilor a fost o aventură memorabilă.
Le-am abordat mai întâi dinspre Cheia spre Valea Mănăstirii. La început ni s-a părut că marcajul e deterioriat și incomplet, apoi ne-am prins că nu era mare nevoie de marcaj, pentru că nu ai de urmat altceva decât cursul râului. Ceea ce înseamnă că trebuie să mergi efectiv prin apă. Am prins o perioadă cu apă mare, așa că ne-am muiat bine.