Întotdeauna am fost de părere că pe cei îndrăzneți îi ajută norocul. Prima dată când …
La ce e bun un dram de nebunie
Cea mai bună școală de bussiness din America vine la București
Pe 14 septembrie Școala Superioară de Afaceri de la Universitatea Stanford, cea mai bună școală …
Apă și sare
Copiii nu-nțeleg ce vor, A plânge-i cuminția lor. Dar lucrul cel mai laș în lume, …
Ușor cu Nobelul pe scări
Dați-mi voie să mai insist puțin promo domo sua și să vă spun două vorbe despre calitatea profesorilor de la Stanford Graduate School of Business.
Ce să vă spun? Cei mai mulți sunt rockstars în domeniile lor. Realizări? Păi să le numărăm, coane Fănică! Trei sunt laureați Nobel: Michael Spence a primit premiul Nobel pentru teoria semnalelor costisitoare, iar cei care aveți pregătire financiară îi veți recunoaște pe ceilalți doi laureați, respectiv pe Myron Scholes (din “formula Black-Scholes”) și pe William F. Sharpe (din “Sharpe ratio”). Alți doi au primit medalia John Bates Clark, cel mai prestigios premiu în economie după Nobel.
Sindromul impostorului
Sindromul impostorului afectează foarte mulți oameni pe care ceilalți le-ar descrie cu ușurință ca “oameni de succes”. Este un complex de inferioritate, care-i împiedică să se bucure de propriile realizări; o teamă constantă că ceilalți îi supra-evaluează și că, la un moment dat, se vor prinde de “impostura” lor. În cele mai multe cazuri, astfel de temeri par absolut ridicole, ceea nu le face mai puțin nocive. Dar există și împrejurări în care sindromul impostorului nu mai pare chiar o gugumănie. Un program de MBA de top este o astfel de situație.
Stanford Graduate School of Business vine la București
În caz că v-ați întrebat unde-am dispărut în ultimii doi ani, am fost plecat în California, în inima Silicon Valley, la Stanford, unde am studiat pentru un MBA în cadrul Stanford Graduate School of Business. Am să revin zilele astea cu o însemnare despre cum mi-am petrecut acești doi ani, dar pentru moment pot doar să vă spun că plecarea asta a fost una dintre cele mai bune decizii din viața mea.
Săptămâna viitoare, miercuri, 17 iulie, la ora 7 PM la hotel Athénée Palace Hilton, în București, școala mea organizează prima prezentare a programului de MBA în România. Voi fi și eu acolo, împreună cu alți absolvenți, și vă încurajez să participați dacă sunteți pasionați de management și dezvoltare personală, indiferent dacă lucrați în sectorul comercial sau în cel non-profit.
Școala mea preferată în revista mea preferată
The New Yorker scrie despre noua goană după aur din Sillicon Valley și cum i se adaptează acesteia modelul universitar de la Stanford:
Stanford University is so startlingly paradisial, so fragrant and sunny, it’s as if you could eat from the trees and live happily forever. Students ride their bikes through manicured quads, past blooming flowers and statues by Rodin, to buildings named for benefactors like Gates, Hewlett, and Packard.
Everyone seems happy, though there is a well-known phenomenon called the “Stanford duck syndrome”: students seem cheerful, but all the while they are furiously paddling their legs to stay afloat. What they are generally paddling toward are careers of the sort that could get their names on those buildings. The campus has its jocks, stoners, and poets, but what it is famous for are budding entrepreneurs, engineers, and computer aces hoping to make their fortune in one crevasse or another of Silicon Valley.
:: citește tot articolul
Melancolie
Îmi făceam bagajele pentru o vizită scurtă în România când mi-am dat seama că-mi lipsește ceva. Căutam distrat o cheie care nu există, cheia de-acasă.
După ce m-am mutat de la ai mei, am locuit întotdeauna cu chirie pentru că mi-au plăcut centrul, arhitectura veche și provizoratul. De hogeacul din Maria Rosetti, unde am locuit în ultimii trei ani și jumătate, m-am îndrăgostit, însă, iremediabil. În locul meu s-a mutat unul dintre prietenii mei cei mai buni și, deși mi-ar fi părut mai rău dacă ar fi ajuns să locuiască acolo un străin, când l-am vizitat astă-toamnă, am avut o senzație stranie, ca și cum l-aș fi văzut pe stradă la braț cu o fostă iubită.
Frica cea mare
Despre o spaimă dătătoare de viață
La limanul câte unei mări, am dormit, am cântat și am petrecut cu prietenii, am făcut dragoste, am iubit, am plâns, am citit, dar cel mai adesea am stat de vorbă cu mine însumi. Am avut naivitatea să cred, cum spune în “Autoportret” același Paler, că “la mare nu există decât prezent”. E adevărat, urmele trecerii noastre nu rămân multă vreme pe nisip și nu se văd decât pentru câteva clipe în apă, dar astăzi mi se pare că abia această ștergere face ca trecerea noastră să pară nu doar ireversibilă, ci și neînsemnată. În prezentul continuu al mării nu e loc pentru trecutul nici unuia dintre noi.
Povestea merge mai departe
Până când încep cursurile, am hotărât să mă apuc și aici de lucrul la care se pare că mă pricep cel mai bine. Mi-am făcut un blog, pe care-l găsiți la bucurenci.com. Voi prelua cele mai multe însemnări și aici pe blog, așa că nu e nevoie să mai adăugați un titlu în cititorul de RSS-uri, am să fac excepție doar cu acele însemnări despre care nu cred că-i vor interesa foarte mult pe cititorii din România.
Noul blog e în limba engleză, nu din vreo fiță sau dintr-un exces de comoditate, ci pentru că am nevoie de exercițiu în stăpânirea acestei limbi. Din respect pentru cititorii care nu vorbesc limba română, am să vă rămân recunoscător dacă veți scrie în limba engleză atunci când comentați pe bucurenci.com. Pe bucurenci.ro limba oficială, ca să zic așa, rămâne româna.