Mihnea cel bun

Mihnea Constantinescu

Una dintre cele mai de preț amintiri cu Mihnea o am de acum cinci ani, de la ceremonia de acordare a distincției de Cavaler al Legiunii de Onoare, o distincție care nu se acordă, de regulă, decât înalților demnitari. Cu modestia care-l caracteriza, Mihnea, care a fost toată viața înalt funcționar, niciodată demnitar, a ținut să precizeze că o acceptă în numele tuturor funcționarilor invizibili care fac de ani de zile administrația românească să funcționeze. Cei adunați în acea seară de octombrie la Ambasada Franței știam foarte bine la cine se referea, la oamenii care au contribuit decisiv la integrarea României în Uniunea Europeană și cărora le datorăm cel mai înalt grad de securitate de care țara noastră s-a bucurat vreodată în istorie, grație apartenenței la NATO.

Eram în spatele CEO-ului uneia dintre cele mai mare companii românești, care s-a întors către un alt invitat și i-a șoptit: „Dacă mai aveam zece oameni ca Mihnea în administrație, îți imaginezi unde era România astăzi?”

Era prima dată când îl ascultam pe Mihnea rostind un discurs scris pentru el însuși. El, care ținuse probabil sute de discursuri tehnice și care scrisese, probabil, alte sute de discursuri politice pentru miniștrii și prim-miniștrii pentru care lucrase, avea acum ocazia să vorbească despre sine. A făcut-o cu acea rară combinație de inteligență, modestie și eleganță care l-a caracterizat întreaga viață. A fost un domn în adevăratul sens al cuvântului, care nu făcea niciodată caz de calitățile lui.

Cum să-i explici cuiva care nu l-a cunoscut cine a fost Mihnea Constantinescu? Sunt atât de multe lucruri de spus, cuvintele vin unele peste altele și, oricât de multe detalii i-ai da interlocutorului, niciunul nu pare să-i facă dreptate, cum spun englezii, acestei figuri absolut solitare în peisajul administrației românești.

„Ultimul tehnocrat”, cum l-a numit Lelia Munteanu, sau „«un grand serviteur de l’état», un mare om în serviciul statului”, după spusele primului său șef în Guvernul României, Petre Roman? Mă tem că România nu va mai cunoaște multă vreme un funcționar capabil să fie șef de cabinet pentru trei prim-miniștri din generații, partide și orientări politice diferite, un om apreciat în egală măsură de Familia Regală, de toți jurnaliștii care l-au cunoscut, de întreg corpul diplomatic, în frunte cu ambasadorii americani, în fața cărora a reprezentat întotdeauna acea Românie mai bună în care și-au pus speranțele și pentru care s-au pus chezași.

Dar cine nu-l știa pe Mihnea Constantinescu? Pe el, omul care părea să cunoască pe toată lumea, părea că-l știe, de asemenea, oricine.

„If you want something done in Romania, you need to talk to Mihnea”, le spunea Prințesa Marina Sturdza tuturor ambasadorilor nou veniți la post.

A fost, ani de zile, omul din umbra înaltei administrații de stat, care a făcut guverne să funcționeze și la care diplomația românească s-a raportat ca la un model. Nu știu pe nimeni în Ministerul Afacerilor Externe care să nu vorbească cu o deferență extraordinară despre Mihnea. A fost, ani de zile, un reper pentru tinerii diplomați și omul pe care s-au bizuit toți șefii diplomației românești.

Cred că sunt mii de oameni pe care Mihnea i-a ajutat. Și când spun că i-a ajutat mă refer la întâlniri deschizătoare de drumuri, la înlăturarea unor absurde piedici birocratice, la punerea la aceeași masă a unor instituții care nu știau să dialogheze, totul pentru ca oamenii care mișcă ceva în țara asta să-și poată duce proiectele mai departe. Așa l-am cunoscut și eu pe Mihnea și puțină lume știe că a jucat un rol hotărâtor în fondarea Asociației MaiMultVerde. N-a făcut decât să mă încurajeze să merg pe drumul meu într-un moment de mare îndoială, dar încrederea lui a contat enorm. I-am prezentat apoi alți oameni care aveau nevoie de sprijin pentru proiectele lor și n-a ezitat niciodată să-i ajute, deși nu avea nicio datorie s-o facă.

Dragos Bucurenci Mihnea Constantinescu

De duminică dimineață citesc tot ce se scrie și se spune despre el și mă încălzește să știu că e unul dintre puținii oameni care au fost admirați și respectați aproape unanim în ultimele trei decenii. De la politicieni, jurnaliști, activiști, intelectuali, moguli media și pâna la oameni simpli, aproape toți cei care au avut vreodată o interacțiune cu acest om absolut special îi păstrează o amintire plină de recunoștință.

Continue reading…

Aplicația care îți dă timp

Dragoș Bucurenci Bringo Oscar

Cunoașteți probabil expresia „money rich, time poor”? Îi aparține lui Rob Parsons care a folosit-o în cartea sa, Heart of Success: Making it in business without losing in life. Este o carte despre cum să obții echilibrul între a-ți atinge obiectivele, a câștiga bani, dar și a avea timp să trăiești așa cum îți dorești.

Muncesc foarte mult și îmi place ce fac dar sunt momente în care îmi doresc să evadez, fie și pentru o oră, să mă rup de întâlniri, workshop-uri, evenimente. Îmi doresc să pot să citesc o carte fără să mă uit la ceas, să îl plimb pe Oscar fără să răspund la mailuri pe mobil, să alerg cu el în Herăstrău fără să mă gândesc că trebuie să scurtez traseul ca să nu întârzii la un eveniment.

Sunt însă zile în care trebuie să renunț la acest tip de activități care mă deconectează pentru că trebuie să gestionez niște situații pe cât de prozaice, pe atât de sâcâitoare: nu mai am cafea sau frigiderul este gol. Vă puteți începe ziua fără mic dejun și fără cafea? Ei bine, eu nu.

Așa că în ora mea liberă, mă urc în mașină, dau piept cu traficul din București, ajung cătrănit la supermarket, apoi fug la piață, unde nu găsesc loc de parcare, mă enervez, Oscar se întristează, ajung acasă după două ore (nu după o oră așa cum îmi propusesem inițial) și, pe lângă faptul că s-a terminat seara, constat evident că am luat de toate, mai puțin cafea.

Continue reading…

Orice formă de ură îndreptată împotriva altora vine din ura de sine

Constantin Chiriac Dragos Bucurenci Festivalul International de Teatru Sibiu

„Ce înseamnă să te minți? Ce înseamnă să intri într-un călduț, ce înseamnă să trăiești de pe azi pe mâine, sperând într-un mâine iluzoriu, vorba unui poet? Minciuna, la un moment dat, pentru toți cei care o îmbrățișează, unde duce?

Bucuria adevărului, chiar dacă este dureros, ce înseamnă în comparație cu călduțul, cu minciuna? Cu tot ceea ce înseamnă ascunziș, lipsa de putere de a ne privi în oglindă?”

Așa a sunat una dintre întrebările pe care Constantin Chiriac mi le-a adresat la început de octombrie la Librăria Habitus din Sibiu. A fost întrebarea care m-a pus cel mai tare pe gânduri. Iată ce i-am răspuns:

«Mie mi-a spus așa primul meu psihoterapeut: „nu vă pot promite că o să duceți o viață mai ușoară. Vă pot promite că veți duce o viață lucidă”. Asta este ecoul a ceea ce spunea și Sigmund Freud, că oamenii nu vor să fie liberi, pentru că e foarte greu să fii cu adevărat liber și oamenii preferă să aleagă lipsa de libertate.

Eu cred că minciuna este în primul rând minciuna de sine, cred că este în primul rând o strategie adaptativă, e o formă de a ne proteja. Începem să ne mințim de foarte mici, ne mințim că cei care ne rănesc, ne iubesc; ne mințim că cei care nu ne dau nimic, ne învață; ne mințim că cei care se iau de noi o fac pentru că noi le dăm bune motive. Eu cred că nimeni nu se poate accepta cu totul pe sine, cred că asta e iluzoriu, dar cred că în drumul acesta al autocunoașterii și autoacceptării merită să mergem foarte departe.

Și aici mă tem că nu există metodă, mă tem că răspunsul pe care unii poate nu vor să-l audă este că singura cale de a nu te mai minți este curajul.

 

Constantin Chiriac în dialog cu Dragoș Bucurenci în cadrul unei noi conferințe speciale FITS.„Despre cultura comunicării și comunicarea culturii”.

Posted by Constantin Chiriac on Friday, October 5, 2018

Continue reading…

Un drum care ne unește într-un an în care totul ne desparte

Via Transilvanica Andreea Esca Dragos Bucurenci Tibi Useriu Toma Coconea Radu Moldovan

Sâmbăta trecută am luat puțină pauză de la hărmălaia cu referendumul și am fugit în munți, la prietenii de la Tășuleasa Social, unde am inaugurat, alături de Andreea Esca, Tibi Ușeriu și Toma Coconea, primii 140 de km din Via Transilvanica, un traseu de drumeții de aproape o mie de kilometri care va trece prin 10 județe și care va pune Transilvania pe harta turismului pedestru din întreaga lume.

N-au trecut nici patru luni de când s-a lansat ideea acestui proiect la Alba Iulia, în prezența prințului Nicolae, strănepotul Regelui Ferdinand Întregitorul, și nu-mi vine să cred că avem deja 140 de kilometri cartografiați și marcați cu borne de andezit din kilometru în kilometru, gata să fie parcurși la pas sau cu bicicleta.

Succesul acesta nu este doar al lui Alin Ușeriu și al echipei Tășuleasa Social, cărora, fie vorba-ntre noi, le-aș da oricând pe mână să construiască o autrostradă și n-aș avea nicio grijă că nu va fi gata la termen. Este și succesul județui Bistrița-Năsăud, care s-a mobilizat exemplar. Poate să vi se pară floare la ureche, dar nu este deloc un lucru ușor să omologhezi un nou traseu turistic și să amplasezi borne și indicatoare pe domeniul public prin tot felul de comune, sate și cătune. Știți cum au reușit bistrițenii performanța asta în mai puțin de două luni? Secretul a fost că Radu Moldovan, președintele Consiliului Județean (și, mai nou, voluntar Tășuleasa Social), a fost cu echipa pe teren, toți cei 140 de kilometri, și a „netezit” astfel drumul birocratic pe care Via Transilvanica l-a avut de parcurs mai înainte de a deveni un drum adevărat, de pământ. E un detaliu care nu mi-a scăpat și am să vă explic mai jos de ce.

În weekendul acesta au venit la Tășuleasa reprezentanți ai tuturor Consiliilor Județene din toate cele zece județe prin care trece Via Transilvanica (șase președinți sunt de la PSD, doi de la PNL și doi de la UDMR) și au primit din partea județului Bistrița-Năsăud un manual în care sunt detaliați pașii de urmat pentru ca toți cei aproape o mie de kilometri ai acestui proiect să devină realitate. Cum bine a zis Andreea Esca, Bistrița-Năsăud le-a arătat celorlalte județe că, deci, se poate.

Continue reading…

Adevărul despre cine se află în spatele lui Oscar, câinele care l-a făcut celebru pe Bucurenci

Oscar Dragos Bucurenci Weimaraner

Îmi doream de multă vreme un câine, dar nu îndrăzneam să-mi iau unul, pentru că mi se părea că programul meu infernal l-ar condamna la foarte multă singurătate. După ce m-am întors de la Bruxelles și m-am dedicat din nou proiectului meu antreprenorial, mi-am dat seama că am mai multă libertate în acest sens.

S-a nimerit că, într-o seară de toamnă, Mirela Bucovicean mi-a arătat niște poze cu Weimaraneri și mi-a spus „Uite, cred că ăsta e tipul de câine care ți s-ar potrivi”.

Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; aia e! și după, din fandacsie cade în Facebook. Pe Facebook am dat de Maria Desmirean, stăpâna lui Velvet, un Weimaraner superb. Am sunat-o și m-a sfătuit cu toată hotărârea să renunț la proiect. Mi-a explicat că Weimaranerii se atașează extraordinar de stăpânii lor, că suferă de anxietate de separație. „Bine, și tu cum faci?” „Păi, o iau pe Velvet cu mine la birou.” Ok, am zis, am să mă mai gândesc.

I-am întrebat apoi pe colegii de la Khastalia și de la Hope and Homes for Children dacă au ceva împotriva unui câine la birou. Or fi crezut că nu vorbeam serios, pentru că mi-au zis că n-au absolut nimic împotrivă. Așa că din Facebook am căzut în Google, am scris la mai multe canise din România și din Europa și am găsit o canisă care avea pui în decembrie, când aveam eu timp de asta, tocmai în Polonia. Drept pentru care, în vacanța de iarnă am zburat la Varșovia și m-am întors cu Henry, un Weimaraner pur sânge de numai 3 luni. Îl chema Henry pentru că la câinii cu pedigree sunt niște reguli cu numele (nu mi-am bătut capul cu ele, așa că nu știu să vi le explic). Mi-a fost clar că nu o să-i spun Henry și, după câteva zile în care m-am jucat cu mai multe apelative, mi s-a părut că Oscar i se potrivește de minune și așa i-a rămas numele.

De atunci au trecut trei ani, iar Oscar nu este doar animalul meu de casă, este și câinele nostru de birou. Stă cu noi în întâlniri, doarme înțelept în timpul ședințelor de coaching, a fost mascota Școlii de Comunicare, iar în timpul (meu) liber, aleargă cu mine, merge cu mine pe munte, îl iau cu mine chiar și la restaurant, atunci când pot, iar cea mai mare parte din zi, când nu poate fi cu mine, stă cu colegii de birou.

Continue reading…

O româncă este bursieră în cel mai prestigios program de la Stanford. Ce i-a transmis ambasadorul american

Sevda Memet Hans Klemm Stanford University

Mai sunt și vești bune. De când m-am întors în România, nu mi-am imaginat că voi vedea foarte curând alți absolvenți ai MBA-ului de la Stanford revenind în țară. Este prima dată când cred că acest lucru va fi din nou posibil.

Medicul Sevda Memet, din Constanța, va urma un masterat în administrarea afacerilor la Stanford Graduate School of Business, cel mai bun program de MBA din întreaga lume, conform Financial Times. Românca a primit o bursă din partea programului Knight-Hennessy, înființat de John Hennessy, fostul președinte al Universității Stanford și actualul președinte al Alphabet, compania care deține Google, și de Phil Knight, fondatorul Nike.

Ea face parte din prima promoție a acestui prestigios program care a ales 49 de bursieri din 3601 de candidaturi primite din întreaga lume. Criteriile principale de selecție au fost: independența în gândire, abilitățile de leadership, conștiința civică.

„Acest program aduce împreună cei mai buni studenți din lume”, a declarat Phil Knight. „Mă aștept ca ei să devină lideri în toate sectoarele, atât public cât și privat, și să găsească soluții inovatoare care să facă lumea mai bună”.

Bursierii vor urma cursuri în cadrul tuturor celor șapte școli ale Universității Stanford: Business, Științele Pământului, Științele Mediului Înconjurător și Energie, Educație, Inginerie, Drept, Medicină.

Sevda Memet Hans Klemm Stanford UniversitySevda va urma un MBA la Stanford Graduate School of Business. Ea a absolvit Summa Cum Laude Facultatea de Medicină a Universității Ovidius din Constanța și vrea să ajute pacienții afectați de cancer prin crearea primului sistem oncologic din România care se va axa pe medicină integrată și testări genetice avansate.

Însuși John Hennessy, supranumit „nașul Sillicon Valley”, i-a sunat personal pe fiecare dintre bursieri pentru a le da vestea cea bună.

„Am ales studenți care cred cu tărie în nevoia presantă a unui leadership mai bun în toate disciplinele și în întreaga lumea”, a spus Hennessy

Continue reading…

Nic. Ultima lecție

Nic Sârbu

„Nu am cunoscut om să-și accepte destinul cu mai multă demnitate,
atîta timp cît a fost posibil.”

— Florin Iaru

Într-una dintre cele mai poetice cărți de știință explicată pe înțelesul tuturor, Răbdare în azur, astrofizicianul Hubert Reeves propune următorul experiment:

Culcați-vă cu spatele la pământ, noaptea, pe un câmp, departe de luminile orașului. Închideți ochii. După câteva minute, deschideți-i către bolta înstelată. O să vă ia amețeala. Lipiți de suprafața „navei voastre spațiale”, o să vă simțiți cu adevărat plutind în spațiu. Savurați îndelung acest vertij.

E un experiment pe care nu l-am făcut niciodată pentru că mi-a fost teamă că, în locul vertijului, m-ar cuprinde o răceală metafizică cu care nu aș ști, pur și simplu, ce să fac. Pe mine mă ia amețeala și când mă uit la bolta Observatorului Astronomic. Dar e un experiment pe care, deși nu l-am întrebat niciodată, sunt convins că Nic Sârbu l-a făcut în mai multe rânduri. Și că l-a savurat pe deplin. Pentru că era, ca și Hubert Reeves, pasionat de stele, adică de Univers.

În sensul originar al titlului pe care comentatorii l-au dat cărții lui Aristotel, Metafizica e ceea ce urmează după fizică. Iar pentru Nic după fizică nu mai urma mare lucru. Sau, mai bine zis, nu urma cu adevărat nimic interesant.

Nic nu avea neliniști metafizice și asta îl făcea să-și pună cu totul alte întrebări decât cei mai mulți dintre oameni.

Avea o minte sclipitoare în care înmagazinase tot soiul de răspunsuri la aceste întrebări. Ca orice om de știință, nu opera cu certitudini, ci cu teorii, ipoteze, dubii, conjecturi, unele mult peste puterea de pricepere a celor mai mulți dintre noi. Dar Nic avea un talent foarte special de a explica pe înțelesul tuturor toate complicăciunile astea. Într-o lume normală, în care ar fi putut trăi decent din asta, cred că nu s-ar fi dat în lături să fie profesor de fizică la un liceu sau la un gimnaziu și sunt convins că ar fi devenit o legendă a catedrei.

Nic Sârbu

Fac o paranteză. Întotdeauna i-am admirat seninătatea cu care nu credea în Dumnezeu. Nu avea nimic din militantismul ateilor care au fost cândva credincioși, nicio urmă de resentiment la adresa credinței celorlalți. Despre marchizul de Laplace, unul dintre fondatorii astronomiei moderne, se povestește că, atunci când Napoleon l-a întrebat cum se face că în tot cuprinsul celor cinci volume ale „Mecanicii celeste” nu l-a menționat nicăieri pe Dumnezeu, i-ar fi răspuns:

„Sire, nu am avut nevoie de această ipoteză”.

Mi-l imaginez foarte ușor pe Nic într-un scenariu similar, surâzând molcom și oferind cu graiul lui moldovenesc același răspuns.

Continue reading…

Mulțumesc pentru libertate!

Revolutia Romana

Cum ar fi fost dacă miile de tineri inconștienți care au ieșit să protesteze în noaptea de 21 spre 22 decembrie ar fi rămas în case în loc să iasă în stradă și să se întâlnească, în felul acesta, cu gloanțele Armatei Române?

Aveam 8 ani la Revoluţie. Eram la ţară, la Lereşti, satul natal al lui Vasile Milea, ministrul forțelor armate care a condus, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu, represiunea manifestanților de la București, pentru ca apoi să se sinucidă și să devină, în confuzia generală care a caracterizat acele zile, erou post-mortem. Ce mi-aduc destul de bine aminte e ziua când l-au înmormântat. Dealurile erau albe de la caschetele forţelor speciale, mormântul era din marmură neagră, iar întreaga solemnitate cu care Vasile Milea era condus pe ultimul drum avea pentru mine mai multă concreteţe decât semnificaţia unor cuvinte ca „martir“, „sacrificiu“, „masacru“, pe care le tot auzeam zilele acelea la televizor.

Când ne-am întors la Bucureşti, bunica ne-a dus, pe mine şi pe sora mea, în Piaţa Romană, al cărei centru era pe atunci ocupat în întregime de un imens soclu circular pe care ar fi urmat să se ridice un monument închinat „Epocii de Aur“.

În zilele care au urmat Revoluției, oamenii improvizaseră aici un imens altar în jurul marelui soclu, pe care cineva vopsise, cu litere mari, de-o șchioapă, cuvintele „PACE VOUĂ, MORȚII NOȘTRI“.

Mi-aduc aminte imaginea lumânărilor care ardeau, topite unele în altele, ca nişte mici făclii. Rudele celor morţi împărţeau mici pomeni. Eram copil şi nu înţelegeam foarte bine ce e moartea. Coliva era pentru mine un desert mai special pe care-l primeam în ocazii pe care adulţii le numeau triste. La Piaţa Romană, o femeie al cărei copil fusese ucis mi-a întins un pahar cu colivă. Bocea, dar ochii ei priveau stins, nu mai aveau lacrimi, avea faţa schimonosită de ură, o ură mută, o ură care nu mai voia să priceapă nimic, o ură deznădăjduită care părea s-o hăituie.

În mintea mea de copil moartea a început să însemne ceva, am început să pricep ce pierdere poate fi moartea neaşteptată, moartea nedreaptă, moartea cu zile. Când am ajuns acasă, prima gură de colivă avea gust sărat, plângeam, dar nu-mi lăsam lacrimile să curgă. Mi se părea că plânsul e pentru morţii care mor la vremea lor. Să plâng mi s-a părut atunci un sacrilegiu.

Continue reading…

Renault Zoe, cea mai bărbată dintre mașinile electrice

Dragos Bucurenci Dana Rogoz Renault Zoe

Mi-am început săptămâna la volanul unui automobil electric și, pentru că mi-a plăcut întotdeauna să conduc, am avut deosebita plăcere de a fi șoferul Danei Rogoz, un job pentru care mulți bărbați din țara asta ar renunța pe viață la motoarele cu ardere internă. Dar ăsta nu a fost singurul motiv pentru care ziua de luni a fost o experiență memorabilă. Dacă nu mă credeți, puteți să urmăriți live-ul de mai jos sau puteți să citiți mai departe și să mă lăsați să vă explic.

Am mai condus automobile electrice și mă așteptam la experiența incomparabilă a condusului fără zgomot și fără de vină ecologică. Dar știam și limitările motoarelor electrice sau, mai bine zis, ale bateriilor care le pun în mișcare. Mașina electrică e ideală pentru oraș, dar nu te poți baza pe ea pentru un drum la munte, la Vamă sau la bunicii de la țară. Sau cel puțin așa credeam eu.

Ce nu știam, și am aflat cu această ocazie, este că Renault Zoe este cel mai bine vândut autoturism electric din Europa și asta pentru bune motive. Are o autonomie efectivă de 300 de km (400 de km în condiții de testare). Ceea ce înseamnă că, dacă vrei să duci o viață cu adevărat eco, nu mai e nevoie să te fi născut într-o familie de bani gata ca să-ți permiți două autoturisme, e suficient unul și bun.

Continue reading…

Privilegiu și datorie

Dragoș Bucurenci Emanuela Ghyka Conacul de la Cotești Rezidența Culturală BRD Scena 9
Am regăsit conacul de la Cotești în pânzele expuse de Emanuela Ghyka în cadrul expoziției „Atelier 33 – Întâlniri deloc întâmplătoare” (Rezidența Culturală BRD Scena 9)

„Ne poate cineva împrumuta o agrafă de păr?“, întreabă Răzvan Popovici, iar trăsăturile gracile ale violistului se destind într-un zâmbet înţelegător în vreme ce arcuşul lui, transformat în ac, fixează partiturile pe portativ ca într-un insectar. După o zi însorită de septembrie în care n-a adiat aproape nicio boare, la conacul Ghyka a început să bată vântul cu doar o oră înaintea concertului SoNoRo care urma să aibă loc în aer liber.

Data aleasă de Mihai Ghyka, descendentul mai multor domnitori români, pentru redeschiderea vechiului conac al familiei Orleanu, din care făcea parte bunica lui maternă, nu e lipsită de semnificaţie. Cu exact 70 de ani în urmă, delegaţia trimisă de Regele Mihai semna la Moscova Convenţia de Armistiţiu care consfinţea intrarea României în cea mai neagră perioadă din istoria ei recentă. Cinci ani mai târziu, conacul Orlenilor urma să fie naţionalizat şi transformat în sediul Întreprinderii Agricole de Stat din Coteşti. În 1998, conacul rămas în paragină a fost redobândit în instanţă de către moştenitorii ultimului proprietar, Victor Slăvescu, iar Mihai Ghyka l-a achiziţionat de la aceştia cu gândul de a reface măcar o mică parte din lumea bunicilor săi.

Aşa se face că pe 13 septembrie la ora ceaiului, şaptezeci de prieteni ai lui Mihai şi ai Emanuelei Ghyka şi-au luat locurile pe scaunele aşezate în faţa intrării cu arcade bizantine răsfrânte pentru a asculta concertul dedicat inaugurării conacului renovat.

Continue reading…