Banalitatea răului și grozăvia lui

HITLER către GOEBBELS în 1941: În ceea ce priveote problema evreiascã, se poate stabili acum cã un om ca Antonescu acþioneazã în acest domeniu într-un mod mai extremist decât am fãcut noi pânã acum

Am terminat zilele astea cartea Hannei Arendt dedicată procesului lui Adolf Eichmann în Ierusalim, cunoscută mai ales pentru subtitlul ei – „Un raport despre banalitatea răului”. Este una dintre cele mai nuanțate analize ale Holocaustului, scrisă cu inteligență sclipitoare și cu verb șfichiuitor, și nu pot să v-o recomand îndeajuns.

Dar ceea ce m-a impresionat cel mai tare citind-o nu a fost teza principală a autoarei, care a stârnit scandal în epocă și pentru care cartea este, de altfel, faimoasă. Ce mă bântuie și acum sunt cele câteva pagini dedicate României. Să vă explic de ce.

Arendt insistă că a-i prezenta pe artizanii Holocaustului ca pe niște psihopați sadici este greșit și neproductiv.

„În ciuda tuturor eforturilor acuzării de a-l prezenta ca atare, toată lumea a putut vedea că acest om nu este un monstru”, scrie ea despre Eichmann la proces. „Problema cu Eichmann este tocmai că atât de mulți alții au fost ca el și că nici unii nu au fost nici smintiți nici sadici, ci că au fost cu toții, și încă sunt, teribil și terifiant de normali”.

De unde și subtitlul cărții, care a făcut, la rândul său, istorie. Asta nu înseamnă că, dacă toți pot fi vinovați, nimeni nu e vinovat. Din contră, spune autoarea:

„sub teroare, cei mai mulți oameni se vor supune, dar câțiva vor refuza să se supună, așa cum lecția țărilor cărora li s-a propus Soluția Finală este că «s-ar fi putut întâmpla» peste tot, dar că în fapt nu s-a întâmplat peste tot.”

Continue reading…

Cinci zile, cinci arme, cinci uniforme

Dragos Bucurenci

Săptămâna trecută am avut privilegiul de a experimenta cinci dintre uniformele Ministerului Afacerilor Interne în cadrul unei campanii de promovare a Zilei Porților Deschise pentru Copii care are loc pe 1 iunie, între orele 9 și 13, la sediul M.A.I. din Piața Revoluției.

Vă invit să participați la acest eveniment pentru a-i cunoaște pe super-eroii în uniformă care își fac datoria pentru siguranța noastră.

Dacă vreți să vă faceți o idee despre cum arată o zi din viața acestora, aruncați o privire pe cele cinci spoturi pe care le-am realizat săptămâna trecută:

Trupele S.I.A.S. ­­– Serviciul pentru Intervenții și Acțiuni Speciale

Am fost absolut dat pe spate de profesionalismul acestor luptători de elită, de calitatea pregătirii fiecăruia, de seriozitatea și de exigența cu care își tratează antrenamentele.

Continue reading…

De ce nu va reuși inițiativa pravoslavnicilor de modificare a Constituției

Nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.

„Dacă nenai puterinţă, la ce chichirezi gâlceavă?”
– Anton Pann, „Povestea vorbei. Despre beție iarăși”

Pentru ca revizuirea Constituției să aibă loc, nu e suficient ca 3 milioane de conaționali să strige sus și tare că familia e formată dintr-un bărbat și o femeie, ci trebuie să se întâmple mai multe lucruri.

Trebuie să existe o inițiativă validă din partea unei instituții sau a unui grup de cetățeni care au acest drept. Condiția asta pare, într-adevăr, să fi fost îndeplinită.

Proiectul de reviziuire trebuie să primească avizul Curții Constituționale care are sarcina să verifice „constituționalitatea” proiectului. Apoi Parlamentul trebuie să voteze (cu o super-majoritate) proiectul de revizuire, iar în cele din urmă trebuie organizat (și câștigat) un referendum.

Aș vrea să mă opresc puțin asupra controlului de constituționalitate. Pravoslavnicii se vor mira să afle că poporul nu poate să modifice Constituția după cum îl taie capul. Și asta din cauză că părintele Constituției, mai mult sau mai puțin regretatul Antonie Iorgovan, într-un moment de rară înțelepciune, a prevăzut situația în care poporul ar lua-o puțin razna și ar dori să modifice Constituția până la punctul la care ar face republica (și ansamblul de drepturi fundamentale pe care ea le garantează) de nerecunoscut.

Continue reading…

Brâncuși nu e al nostru

Constantin Brancusi - V-am lăsat săraci şi proşti, v-am găsit şi mai săraci şi proşti

Spre sfârșitul anilor ’90 am petrecut o săptămână la Târgu-Jiu și mi-am omorât după-amiezele pe malul Jiului, păzind Masa Tăcerii de turiștii îndrăgostiți de opera lui Constantin Brâncuși. Acești vajnici iubitori ai artei moderne se năpusteau asupra grupului statuar cu un entuziasm și o familiaritate față de exponat pe care nu le-am mai reîntâlnit, zece ani mai târziu, decât în magazinele Ikea.

Am văzut în acele după-amiezi gorjene hoarde de pasionați ai avangardei, mustind de catharsis și duhnind a minimalism, cocoțați cu picioarele pe Masa Tăcerii sub privirile bovine ale celor care le făceau poze. Din Aleea Scaunelor, vreo două lipseau, iar alte câteva erau avariate. Poarta Sărutului purta și ea urmele pasiunii de nestăvilit a iubitorilor artei brâncușiene: numele acestora fusese scrijelit aere perennius în dalele de piatră.

M-am gândit atunci că motto-ul posterității lui Brâncuși ar putea suna așa – „Ferește-mă, Doamne, de ai mei că de străini mă apăr singur!”

Când am vizitat la Paris atelierul lui Brâncuși din fața Centrului Pompidou, câțiva români se plângeau că acesta putea fi admirat numai din spatele unor pereți de sticlă care nu permiteau vizitatorului să interacționeze cu spațiul și cu arta marelui creator. Abia atunci am înțeles ce lucru bun a făcut în anii ’50 Academia Republicii Populare Române când a refuzat moștenirea pe care Brâncuși voia s-o lase statului român. Academicienii (între care Sadoveanu și Călinescu) l-au acuzat pe sculptor de „lipsă de sinceritate” și de faptul că „speculează prin mijloace bizare gusturile morbide ale societății burgheze”. La prima vedere, o gravă greșeală de perspectivă. Dar vă dați seama ce s-ar fi ales de atelierul sculptorului dacă ar fi ajuns la Târgu-Jiu sau la București la cheremul turiștilor, al primarilor și al altor patrioți de ocazie? Pe lângă o asemenea crudă soartă, țarcul de sticlă de la Paris pare un destin net superior și o punere în valoare infinit preferabilă.

De când cu campania pentru achiziționarea Cumințeniei Pâmântului aud din nou că „Brâncuși e al nostru” și refrenul ăsta îmi dă un fior rece pe șira spinării: pentru că tot ce e „al nostru” e, de fapt, al nimănui.

Continue reading…

Concertul speranței

Hope Concert

Am prezentat câteva zeci de evenimente caritabile în ultimii ani și pot să spun cu mâna pe inimă că Hope Concert de anul acesta a fost cel mai frumos dintre toate.

Violonistul Alexandru Tomescu, soprana Irina Iordăchescu, violoncelistul Marin Cazacu, pianistul Andrei Licareț, actorul Marius Manole și soliștii Dan Bittman, Paula Seling și Feli, precum și tinerii și talentații membri ai Ansamblului Violoncellissimo au făcut un spectacol de zile mari.

Prim-ministrul Dacian Cioloș (care a venit însoțit de soția sa, Valerie, o prezență caldă și modestă, de-o gentilețe cuceritoare) a vorbit despre iubire. Da, ați citit bine. Premierul a vorbit imediat după un film care a lăsat întreaga sală în lacrimi. Discursul pregătit era unul bun, dar în situația dată ar fi sunat prea tehnic, prea rece. Așa că premierul a improvizat și a făcut-o cu mult talent:

Continue reading…

Ce căutau zeii greci la Târgu Mureș

Dragos Bucurenci Asociatia Curtea Veche

Mi-au rămas în suflet trei secvențe din călătoria pe care am făcut-o săptămâna trecută în Mureș, la invitația Asociației Curtea Veche, care, cu sprijinul Azomureș și Dafcochim, a donat 2.000 de volume din seria “Cărţile copilăriei” elevilor de la Şcoala Gimnazială din Şăulia și de la Şcoala Gimnazială “Serafim Duicu” din Târgu Mureş.

Prima este a covorului de școlari așezați turcește în jurul Anei Popescu și a lui Barna Nemethi, care le citeau din „Cei Trei Mușchetari”. Zecile de voci, de șușoteli, de chicoteli și de îmbrânceli pe care niciunul dintre vorbitorii de la microfon nu reușise să le domolească mai înainte s-au stins ca prin farmec. N-aș fi crezut că în secolul hiperstimulării senzoriale și al desenelor animate 3D, o poveste bună citită cu pasiune și cu talent mai poate avea același efect captivant pe care-l avea acum 30, 100, 500, 2000 de ani.

Continue reading…

Adolescență fără carte de identitate

lanturi

Știrea ar suna cam așa:

Câțiva copii veniți de la un centru de plasament din București pentru a asista la lansarea Raportului “Eșecul Post Instituționalizare”, n-au fost lăsați să intre în sediul Reprezentanței Comisiei Europene la București, unde avea loc evenimentul.

Sunt închise în această propoziție mai multe drame și tragedii ale societății contemporane. Ce s-a întâmplat, de fapt?

Vișinel Bălan, un tânăr care a crescut în orfelinate, a vrut să vadă cât de bine sunt pregătiți adolescenții și tinerii din centrele de plasament pentru viața independentă. Pentru asta, a parcurs peste 22 000 km în 27 de județe, a vizitat 190 de centre de plasament și a intervievat peste 1000 de adolescenți și tineri instituționalizați. Ce a descoperit a fost mult mai mult decât s-a așteptat. Nu doar că aceste centre nu-i pregătesc pe copii pentru viața independentă, ci că abuzurile din sistem, care i-au întunecat și lui Vișinel copilăria, continuă și astăzi nestingherite.

Au fost centre de plasament și chiar județe întregi care au refuzat să-l primească pe Vișinel. În multe altele, educatorii au răspuns în locul copiilor, în altele Vișinel nu a fost lăsat să adreseze anumite întrebări.

Studiul are cu siguranță lacune, dar tocmai aceste lacune vorbesc în gura mare despre problemele unui sistem care are cu totul alte priorități decât nevoile copiilor abandonați.

Continue reading…

Nu știți cumva un dentist bun?

4941767047_d2f08fa98e_o

Mă doare măseaua
Da‘ mi-e frică de dentist
De-aia nu pot să dorm noaptea
Ziua nu mănânc, de-aia sunt trist…

Așa începea unul dintre cântecele mele preferate de-ale lui Andrieș. Îl fredonam mai mult ca să fac haz de necaz – în copilărie și adolescență, câțiva stomatologi care-și rataseră pesemne vocația de torționari sădiseră în mine o frică teribilă de dentist, cu consecințe destul de nefaste pentru dantura mea.

M-a vindecat de frica asta abia pe la douăzeci de ani o doamnă doctor stomatolog frumoasă ca un înger și înțelegătoare până la Dumnezeu, gata oricând să-mi stingă durerile reale sau imaginare cu o fiolă de anestezic.

Dar dinți buni nu am am mai avut de unde scoate, pentru că ultimul schimb l-am primit până pe la șapte ani, așa că îi duc mereu la service, ca pe o Dacie din anii ‘80, robustă și rezistentă, dar la care trebuie mai mereu reparat câte ceva.

Continue reading…

Cum se face o cerere

Toma Caragiu Dem Radulescu Petitiune I L Caragiale

– Săru-mâna, am primit o invitație pe numele firmei să venim să clarificăm intenția de a desfășura activități din sfera TVA-ului…

Cu o mână mă căciulesc, cu cealaltă întind umil teancul de documente la care a lucrat o echipă întreagă de oameni săptămâna asta ca să le termine la timp.

– Păi nu aici, mi-o taie scurt doamna de la Registratură, la 11.

– La ghișeul 11? 

– Da!

– Păi, știți, de acolo ne-a spus să venim la d-voastră.

– Florineeeeeeeee, își pune doamna mâinile în cap, Florineeeeeeeee, de ce-i trimiți, mă, la mine cu zerooptzeșoptu? 

Continue reading…

Bătaia din copilărie

Foto: Justin Gaurav Murgai

Cine cruță nuiaua, își urăște feciorul.
(Proverbele lui Solomon XIII, 24)

Când eram mic, citeam povestea unui nepot care călătorea cu trenul în compania bunicii sale, vizibil bolnave, la care ținea foarte mult. În poveste, copilul refuza să iasă pe hol să se joace cu ceilalți copii, preferând să-i țină companie bunicii în compartiment și să se asigure că nu-i lipsește nimic. Nu știu de ce, întotdeauna mi se punea un nod în gât când citeam respectiva poveste. O parte din mine visa că voi ajunge într-o bună zi acel nepot-model, în ciuda faptului că nu reușeam să mă ridic deloc, dar absolut deloc, la standardele bunicii mele.

Bunica din partea mamei, cea care ne-a crescut, mare parte din timp, pe mine și pe Simina, ne bătea mai ales cu bățul. Avea câteva bețe pregătite în acest scop sub șifonier și în spatele mașinii de spălat.

Bețele fuseseră pregătite de bunic, care le tratase ca pe orice alt proiect meșteșugăresc: cu multă atenție și grijă la detalii.

Fuseseră culese cel mai probabil dintr-un arbust din Parcul Tineretului ori de pe dealurile din jurul Lereștiului. Apoi, cu ajutorul briceagului de campanie, nelipsit din buzunarul bunicului, li se retezaseră ramurile laterale și li se rotunjiseră capetele. În felul acesta, forma bețelor era perfect adecvată funcției – ele puteau să lovească, fără să zgârie sau să rănească mai mult decât era necesar.

Continue reading…