Cine era fata și ce treabă avea ea cu reacțiunea?

„Reacțiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec,
ea stă la pândă ascuțindu-și ghearele
și așteptând momentul oportun
pentru poftele ei antinaționale… Națiune, fii deșteaptă!”
(I. L. Caragiale, „Conu Leonida față cu reacțiunea”)

Am început să țin traininguri de comunicare interpersonală mai mult ca un hobby, dar, în timpul recesiunii din 2008 – 2010, hobby-ul s-a transformat într-o sursă deloc ignorabilă de venituri, așa că m-am trezit în situația de a tăia facturi, de a plăti taxe și în general de a-mi prinde urechile în infernul fiscal românesc. Deși am avut norocul să lucrez cu unii dintre cei mai buni consultanți fiscali din România, era ca și cum înaintam printr-o junglă înfricoșătoare, iar faptul că ghidul îmi descria cu mult calm și cu lux de amănunte fiarele ucigașe, plantele otrăvitoare și șerpii veninoși, nu avea deloc darul să mă liniștească.

După ce reglementările privind PFA-ul s-au schimbat de vreo trei ori într-un singur an și după ce am stat o zi întreagă la coadă la ANAF pentru preschimbarea nu mai știu cărui cod pentru ca la finalul zilei să fim anunțați că s-a prelungit termenul de preschimbare și că nu era nevoie să stăm ca proștii la coadă o zi întreagă, m-am pierdut cu firea și am făcut un gest nebunesc – m-am hotărât să-mi fac firmă.

Era fix acum șapte ani, știu asta pentru că dovada disponibilității numelui firmei din actul de înființare poartă data 29 iulie 2010. Primele nume pe care mi le-am dorit n-au fost disponibile.

Mi s-a spus că pentru SC RICĂ VENTURIANO SRL îmi trebuie acordul d-lui Venturiano. La fel și pentru d-nii Brânzovenescu, Farfuridi și alții ca ei.

Așa că, exasperat de faptul că fusesem împins la a-mi face firmă de o fiscalitate reacționară și capricioasă, mai puțin predictibilă chiar și decât timpul probabil, am întrebat dacă firma se poate numi SC FAȚĂ CU REACȚIUNEA SRL. Da, se poate, a venit răspunsul. Și așa i-a rămas numele.

Continue reading…

Case pentru copiii fără „acasă”

Inaugurarea casei de tip familial Speranta

Am participat săptămâna trecută la inaugurarea casei de tip familial cu numărul 100, ridicată de Fundația Hope and Homes for Children pentru copiii care se aflau până de curând în centrul de plasament „Crinul Alb” din sectorul 3. Centrul respectiv a fost închis, la inițiativa Fundației și cu sprijinul autorităților locale, iar casa de tip familial reprezintă soluția pe care Hope and Homes for Children o propune de 19 ani de zile orfelinatelor, centrelor de plasament și celorlalte instituții care, deși sunt dedicate creșterii copiilor, sunt complet nepotrivite acestui scop.

Între panglici tăiate, arbuști plantați și mici discursuri de inaugurare, Iohanna de la Quartz Media mi-a luat un mic interviu și m-a întrebat ce le transmit copiilor care se mutau în ziua respectivă în casă nouă.

Am încercat să spun ceva inteligent și nu mi-a venit nimic în minte. Privirea mi s-a încețoșat și mi s-a pus un nod în gât. M-a copleșit enormitatea diferenței dintre noi toți cei pentru care „acasă” a însemnat dintotdeauna o normalitate luată de-a gata și acești copii pentru care ani de zile „acasă” nu a însemnat aproape nimic.

Inaugurarea casei „Speranța” a fost cu atât mai specială deoarece reprezintă casa de tip familial cu numărul „o sută”, un jalon important în istoria de aproape două decenii a Fundației Hope and Homes for Children în România.

Din 1998, aproape 5000 de copii au fost scoși din orfelinate, iar alți 900 de copii vor părăsi în curând instituțiile care se află în curs de închidere prin eforturile Fundației.

Continue reading…

Din care Europă vor politicienii noștri să facem parte?

Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor.

Întâmplarea a făcut să fiu la Bruxelles, capitala Europei, în ziua istorică în care Germania legaliza parteneriatul civil între persoanele de același sex, iar la Madrid avea loc o săptămână de evenimente sub egida World Pride. Sute de mii de oameni au mărșăluit în capitala Spaniei pentru drepturile persoanelor LGBT din întreaga lume, iar în Germania și în restul Europei milioane de oameni au sărbătorit decizia Bundestagului.

În timpul ăsta, la Cluj avea loc primul Pride din istoria capitalei Ardealului, aprobat, după îndelungi tergiversări, la periferia centrului. În ciuda șicanelor Primăriei, ale presei locale și ale organizațiilor extremiste, peste 500 de oameni au participat la acest eveniment, de asemenea, istoric.

Pentru că istorice nu sunt doar finalurile, ci întotdeauna și începuturile.

Peste cincizeci de ani, când străzile și felinarele și balcoanele Clujului vor fi pline de curcubeul LGBT în timpul Pride-ului, când primarul orașului va sărbători în stradă, împreună cu clujenii, egalitatea în dragoste și în drepturi în fața legii a tuturor cetățenilor Clujului, când nepoții lui Emil Boc vor evita jenați povestea bunicului lor care nu a știut să vadă sensul istoriei, atunci copiii și nepoții celor 500 de clujeni care au ieșit în stradă la primul Pride din istoria Transilvaniei se vor mândri cu faptul că părinții și bunicii lor au făcut istorie pe 1 iulie la Cluj.

Continue reading…

La ce e bun un dram de nebunie

Întotdeauna am fost de părere că pe cei îndrăzneți îi ajută norocul.

Prima dată când am luat o decizie riscantă legată de cariera mea a fost la douăzeci de ani, când m-am lăsat de cele două facultăți pe care le începusem (filosofie și științe politice) pentru un post cu normă întreagă la British Council. Era la începutul anilor 2000, eu o rupeam de puțină vreme pe limba Internetului, dar cumva am reușit să-i păcălesc pe cei care m-au recrutat că stăpânesc noile tehnologii mai bine decât o făceam. Primele luni au fost crunte, pentru că mă străduiam să învăț tot ce nu știam, fără să las să se vadă treaba asta și pentru că mediul de lucru era atât de neobișnuit față de tot ce cunoscusem eu până atunci.

Continue reading…

Despre curajul de a ne lăsa văzuți

Dragoș Bucurenci „Despre curajul de a ne lăsa văzuți” Curtea Veche

Joi, 8 decembrie 2016, începând cu ora 19.00, vă aștept la Cărturești Carusel (Strada Lipscani 55) pentru lansarea noii mele cărți, „Despre curajul de a ne lăsa văzuți”, apărută la editura Curtea Veche. Îi veți putea asculta pe realizatorul TV Cătălin Ștefănescu, pe consultantul de business Cosmin Alexandru, decan al The Entrepreneurship Academy, și pe Iren Arsene, director general al Curtea Veche Publishing. Evenimentul va fi urmat de o sesiune de autografe. Intrarea este liberă.

Multe dintre textele cuprinse în carte s-au născut în paginile Elle, Esquire, The One sau pe scena conferințelor TEDx, dar cartea este rezultatul unui proces de distilare care a durat aproape un an. Am făcut o selecție atentă, am rescris și am dezvoltat textele vechi și am adăugat altele noi. Rezultatul este o pledoarie pentru vulnerabilitate, exemplificată prin mai multe exerciții de auto-dezvăluire.

Pe coperta cărții, Cătălin Ștefănescu a scris următoarele:

„O limpezire a felului în care vezi lumea, dar și pe tine însuți nu e doar o chestiune de igienă a sinelui, ci și una de datorie. Dac-o apuci la un moment dat pe drumul ăsta, Dragoș Bucurenci e un excelent partener de călătorie. E cineva care-ți povestește cu onestitate despre propria maturizare și despre bucuria de a-și cunoaște și asuma slăbiciunile.” 

„Despre curajul de a ne lăsa văzuți” poate fi comandată cu un autograf personalizat pe site-ul editurii Curtea Veche.

Ne vedem joi 🙂

Cinci lucruri pe care puteai să le faci ca șofer duminică în loc să-ți faci sânge rău în trafic și să-ți verși năduful pe Facebook

City Marathons

Dacă te simți vizat de acest text, înseamnă ești unul dintre acei șoferi care s-a aventurat duminică cu mașina prin centrul Bucureștiului în vreme ce 14,000 de oameni alergau la cel mai mare eveniment de sport de masă din România, aflat deja la a 9-a ediție și anunțat în presă de câteva luni bune.

Cât stăteai tu în trafic în loc să ajungi unde aveai treabă în vreme ce alți români alergau, pedalau sau se plimbau cu insolență pe lângă tine, ți s-a părut normal să claxonezi, să urli la polițiști, să-i înjuri pe maratoniști și în cele din urmă să comiți supremul act de civism – să-ți verși năduful pe Facebook.

Nu știu dacă ai auzit de o tipă pe nume Karma, dar să știi că e puțin supărată pe tine.

Între ăia 14,000 de oamenii erau unii care s-au antrenat luni bune de zile ca să poată alerga distanța pe care tu poți să mergi 363* de zile pe an cu mașina, erau alții care au venit de la mii de kilometri distanță, din Europa și de pe alte continente, erau alții care alergau în cărucioare cu rotile și erau alții care au strâns de la prietenii lor zeci de mii de euro pentru copiii săraci ai României, pentru bătrânii fără ajutor, pentru cei, tineri sau bătrâni, care vor putea, mulțumită lor, să-și ducă boala cu demnitate sau să moară fără rușinea durerii. Nu ți-am spus lucrurile astea azi când te-am văzut în trafic pentru că am bănuit că mergeai la mall și n-am vrut să-ți pice popcornul prost.

Acum, vezi și tu cu fata asta, cu Karma, cum vă-nțelegeți, nu știu, poate nu e bine să lași lucrurile așa… Uite câteva chestii pe care ai fi putut să le faci ca să nu fi ajuns în situația asta:

Continue reading…

21 de kilometri, 150 de instituții

Dragos Bucurenci Bucharest Marathon

Acum un an nu alergasem niciodată mai mult de 5 km, dar prietenii de la Fundația Hope and Homes for Children Romania m-au convins să-mi depășesc această limită, iar Alex Gâlmeanu, Ioana Banu și Cori Grămescu m-au ajutat s-o fac, alergând împreună cu mine câte 10 km fiecare la Bucharest MARATHON.

Mi-am promis atunci că peste un an o să încerc și un semi-maraton și, deși în mai am alergat fără probleme 10 km cu Emi Gal la Bucharest HALF MARATHON, acum eram gata să nu mă țin de promisiune pentru că nu am apucat să mă antrenez cum trebuie.

Dar m-au inspirat Vladimir Drăghia și Cristian Botan care și-au propus, de asemenea, să-și depășească limitele duminica asta. Și m-au încurajat sfaturile lui Andrei care este un model nu doar de sportiv, ci și de coach.

Iar cel mai tare m-au motivat colegii de la Hope and Homes for Children care și-au propus acum 18 ani să închidă toate instituțiile de tip vechi de creștere a copilului din România. Pare o muncă sisifică, dar ei reușesc s-o pună în practică, instituție cu instituție. Și în câțiva ani vor reuși s-o ducă la bun sfârșit.

Poate nu știați, dar la începutul anilor 2000 în România aproape 100.000 de copii creșteau în infernul orfelinatelor, al căminelor-spital și al centrelor de plasament. Astăzi, mai sunt doar 8000 de copii în 150 de astfel de instituții. Deci se poate!

Așa că am să le urmez exemplul și am să-mi țin promisiunea, alergând 21 de km duminică. Evident, dacă o țin în ritmul ăsta, e destul de limpede ce mă așteaptă anul viitor…

Continue reading…

Banalitatea răului și grozăvia lui

HITLER către GOEBBELS în 1941: În ceea ce priveote problema evreiascã, se poate stabili acum cã un om ca Antonescu acþioneazã în acest domeniu într-un mod mai extremist decât am fãcut noi pânã acum

Am terminat zilele astea cartea Hannei Arendt dedicată procesului lui Adolf Eichmann în Ierusalim, cunoscută mai ales pentru subtitlul ei – „Un raport despre banalitatea răului”. Este una dintre cele mai nuanțate analize ale Holocaustului, scrisă cu inteligență sclipitoare și cu verb șfichiuitor, și nu pot să v-o recomand îndeajuns.

Dar ceea ce m-a impresionat cel mai tare citind-o nu a fost teza principală a autoarei, care a stârnit scandal în epocă și pentru care cartea este, de altfel, faimoasă. Ce mă bântuie și acum sunt cele câteva pagini dedicate României. Să vă explic de ce.

Arendt insistă că a-i prezenta pe artizanii Holocaustului ca pe niște psihopați sadici este greșit și neproductiv.

„În ciuda tuturor eforturilor acuzării de a-l prezenta ca atare, toată lumea a putut vedea că acest om nu este un monstru”, scrie ea despre Eichmann la proces. „Problema cu Eichmann este tocmai că atât de mulți alții au fost ca el și că nici unii nu au fost nici smintiți nici sadici, ci că au fost cu toții, și încă sunt, teribil și terifiant de normali”.

De unde și subtitlul cărții, care a făcut, la rândul său, istorie. Asta nu înseamnă că, dacă toți pot fi vinovați, nimeni nu e vinovat. Din contră, spune autoarea:

„sub teroare, cei mai mulți oameni se vor supune, dar câțiva vor refuza să se supună, așa cum lecția țărilor cărora li s-a propus Soluția Finală este că «s-ar fi putut întâmpla» peste tot, dar că în fapt nu s-a întâmplat peste tot.”

Continue reading…

Cinci zile, cinci arme, cinci uniforme

Dragos Bucurenci

Săptămâna trecută am avut privilegiul de a experimenta cinci dintre uniformele Ministerului Afacerilor Interne în cadrul unei campanii de promovare a Zilei Porților Deschise pentru Copii care are loc pe 1 iunie, între orele 9 și 13, la sediul M.A.I. din Piața Revoluției.

Vă invit să participați la acest eveniment pentru a-i cunoaște pe super-eroii în uniformă care își fac datoria pentru siguranța noastră.

Dacă vreți să vă faceți o idee despre cum arată o zi din viața acestora, aruncați o privire pe cele cinci spoturi pe care le-am realizat săptămâna trecută:

Trupele S.I.A.S. ­­– Serviciul pentru Intervenții și Acțiuni Speciale

Am fost absolut dat pe spate de profesionalismul acestor luptători de elită, de calitatea pregătirii fiecăruia, de seriozitatea și de exigența cu care își tratează antrenamentele.

Continue reading…