De ce nu va reuși inițiativa pravoslavnicilor de modificare a Constituției

Nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.

„Dacă nenai puterinţă, la ce chichirezi gâlceavă?”
– Anton Pann, „Povestea vorbei. Despre beție iarăși”

Pentru ca revizuirea Constituției să aibă loc, nu e suficient ca 3 milioane de conaționali să strige sus și tare că familia e formată dintr-un bărbat și o femeie, ci trebuie să se întâmple mai multe lucruri.

Trebuie să existe o inițiativă validă din partea unei instituții sau a unui grup de cetățeni care au acest drept. Condiția asta pare, într-adevăr, să fi fost îndeplinită.

Proiectul de reviziuire trebuie să primească avizul Curții Constituționale care are sarcina să verifice „constituționalitatea” proiectului. Apoi Parlamentul trebuie să voteze (cu o super-majoritate) proiectul de revizuire, iar în cele din urmă trebuie organizat (și câștigat) un referendum.

Aș vrea să mă opresc puțin asupra controlului de constituționalitate. Pravoslavnicii se vor mira să afle că poporul nu poate să modifice Constituția după cum îl taie capul. Și asta din cauză că părintele Constituției, mai mult sau mai puțin regretatul Antonie Iorgovan, într-un moment de rară înțelepciune, a prevăzut situația în care poporul ar lua-o puțin razna și ar dori să modifice Constituția până la punctul la care ar face republica (și ansamblul de drepturi fundamentale pe care ea le garantează) de nerecunoscut.

Continue reading…

Brâncuși nu e al nostru

Constantin Brancusi - V-am lăsat săraci şi proşti, v-am găsit şi mai săraci şi proşti

Spre sfârșitul anilor ’90 am petrecut o săptămână la Târgu-Jiu și mi-am omorât după-amiezele pe malul Jiului, păzind Masa Tăcerii de turiștii îndrăgostiți de opera lui Constantin Brâncuși. Acești vajnici iubitori ai artei moderne se năpusteau asupra grupului statuar cu un entuziasm și o familiaritate față de exponat pe care nu le-am mai reîntâlnit, zece ani mai târziu, decât în magazinele Ikea.

Am văzut în acele după-amiezi gorjene hoarde de pasionați ai avangardei, mustind de catharsis și duhnind a minimalism, cocoțați cu picioarele pe Masa Tăcerii sub privirile bovine ale celor care le făceau poze. Din Aleea Scaunelor, vreo două lipseau, iar alte câteva erau avariate. Poarta Sărutului purta și ea urmele pasiunii de nestăvilit a iubitorilor artei brâncușiene: numele acestora fusese scrijelit aere perennius în dalele de piatră.

M-am gândit atunci că motto-ul posterității lui Brâncuși ar putea suna așa – „Ferește-mă, Doamne, de ai mei că de străini mă apăr singur!”

Când am vizitat la Paris atelierul lui Brâncuși din fața Centrului Pompidou, câțiva români se plângeau că acesta putea fi admirat numai din spatele unor pereți de sticlă care nu permiteau vizitatorului să interacționeze cu spațiul și cu arta marelui creator. Abia atunci am înțeles ce lucru bun a făcut în anii ’50 Academia Republicii Populare Române când a refuzat moștenirea pe care Brâncuși voia s-o lase statului român. Academicienii (între care Sadoveanu și Călinescu) l-au acuzat pe sculptor de „lipsă de sinceritate” și de faptul că „speculează prin mijloace bizare gusturile morbide ale societății burgheze”. La prima vedere, o gravă greșeală de perspectivă. Dar vă dați seama ce s-ar fi ales de atelierul sculptorului dacă ar fi ajuns la Târgu-Jiu sau la București la cheremul turiștilor, al primarilor și al altor patrioți de ocazie? Pe lângă o asemenea crudă soartă, țarcul de sticlă de la Paris pare un destin net superior și o punere în valoare infinit preferabilă.

De când cu campania pentru achiziționarea Cumințeniei Pâmântului aud din nou că „Brâncuși e al nostru” și refrenul ăsta îmi dă un fior rece pe șira spinării: pentru că tot ce e „al nostru” e, de fapt, al nimănui.

Continue reading…

Concertul speranței

Hope Concert

Am prezentat câteva zeci de evenimente caritabile în ultimii ani și pot să spun cu mâna pe inimă că Hope Concert de anul acesta a fost cel mai frumos dintre toate.

Violonistul Alexandru Tomescu, soprana Irina Iordăchescu, violoncelistul Marin Cazacu, pianistul Andrei Licareț, actorul Marius Manole și soliștii Dan Bittman, Paula Seling și Feli, precum și tinerii și talentații membri ai Ansamblului Violoncellissimo au făcut un spectacol de zile mari.

Prim-ministrul Dacian Cioloș (care a venit însoțit de soția sa, Valerie, o prezență caldă și modestă, de-o gentilețe cuceritoare) a vorbit despre iubire. Da, ați citit bine. Premierul a vorbit imediat după un film care a lăsat întreaga sală în lacrimi. Discursul pregătit era unul bun, dar în situația dată ar fi sunat prea tehnic, prea rece. Așa că premierul a improvizat și a făcut-o cu mult talent:

Continue reading…

Ce căutau zeii greci la Târgu Mureș

Dragos Bucurenci Asociatia Curtea Veche

Mi-au rămas în suflet trei secvențe din călătoria pe care am făcut-o săptămâna trecută în Mureș, la invitația Asociației Curtea Veche, care, cu sprijinul Azomureș și Dafcochim, a donat 2.000 de volume din seria “Cărţile copilăriei” elevilor de la Şcoala Gimnazială din Şăulia și de la Şcoala Gimnazială “Serafim Duicu” din Târgu Mureş.

Prima este a covorului de școlari așezați turcește în jurul Anei Popescu și a lui Barna Nemethi, care le citeau din „Cei Trei Mușchetari”. Zecile de voci, de șușoteli, de chicoteli și de îmbrânceli pe care niciunul dintre vorbitorii de la microfon nu reușise să le domolească mai înainte s-au stins ca prin farmec. N-aș fi crezut că în secolul hiperstimulării senzoriale și al desenelor animate 3D, o poveste bună citită cu pasiune și cu talent mai poate avea același efect captivant pe care-l avea acum 30, 100, 500, 2000 de ani.

Continue reading…

Adolescență fără carte de identitate

lanturi

Știrea ar suna cam așa:

Câțiva copii veniți de la un centru de plasament din București pentru a asista la lansarea Raportului “Eșecul Post Instituționalizare”, n-au fost lăsați să intre în sediul Reprezentanței Comisiei Europene la București, unde avea loc evenimentul.

Sunt închise în această propoziție mai multe drame și tragedii ale societății contemporane. Ce s-a întâmplat, de fapt?

Vișinel Bălan, un tânăr care a crescut în orfelinate, a vrut să vadă cât de bine sunt pregătiți adolescenții și tinerii din centrele de plasament pentru viața independentă. Pentru asta, a parcurs peste 22 000 km în 27 de județe, a vizitat 190 de centre de plasament și a intervievat peste 1000 de adolescenți și tineri instituționalizați. Ce a descoperit a fost mult mai mult decât s-a așteptat. Nu doar că aceste centre nu-i pregătesc pe copii pentru viața independentă, ci că abuzurile din sistem, care i-au întunecat și lui Vișinel copilăria, continuă și astăzi nestingherite.

Au fost centre de plasament și chiar județe întregi care au refuzat să-l primească pe Vișinel. În multe altele, educatorii au răspuns în locul copiilor, în altele Vișinel nu a fost lăsat să adreseze anumite întrebări.

Studiul are cu siguranță lacune, dar tocmai aceste lacune vorbesc în gura mare despre problemele unui sistem care are cu totul alte priorități decât nevoile copiilor abandonați.

Continue reading…

Nu știți cumva un dentist bun?

4941767047_d2f08fa98e_o

Mă doare măseaua
Da‘ mi-e frică de dentist
De-aia nu pot să dorm noaptea
Ziua nu mănânc, de-aia sunt trist…

Așa începea unul dintre cântecele mele preferate de-ale lui Andrieș. Îl fredonam mai mult ca să fac haz de necaz – în copilărie și adolescență, câțiva stomatologi care-și rataseră pesemne vocația de torționari sădiseră în mine o frică teribilă de dentist, cu consecințe destul de nefaste pentru dantura mea.

M-a vindecat de frica asta abia pe la douăzeci de ani o doamnă doctor stomatolog frumoasă ca un înger și înțelegătoare până la Dumnezeu, gata oricând să-mi stingă durerile reale sau imaginare cu o fiolă de anestezic.

Dar dinți buni nu am am mai avut de unde scoate, pentru că ultimul schimb l-am primit până pe la șapte ani, așa că îi duc mereu la service, ca pe o Dacie din anii ‘80, robustă și rezistentă, dar la care trebuie mai mereu reparat câte ceva.

Continue reading…

Cum se face o cerere

Toma Caragiu Dem Radulescu Petitiune I L Caragiale

– Săru-mâna, am primit o invitație pe numele firmei să venim să clarificăm intenția de a desfășura activități din sfera TVA-ului…

Cu o mână mă căciulesc, cu cealaltă întind umil teancul de documente la care a lucrat o echipă întreagă de oameni săptămâna asta ca să le termine la timp.

– Păi nu aici, mi-o taie scurt doamna de la Registratură, la 11.

– La ghișeul 11? 

– Da!

– Păi, știți, de acolo ne-a spus să venim la d-voastră.

– Florineeeeeeeee, își pune doamna mâinile în cap, Florineeeeeeeee, de ce-i trimiți, mă, la mine cu zerooptzeșoptu? 

Continue reading…

Bătaia din copilărie

Foto: Justin Gaurav Murgai

Cine cruță nuiaua, își urăște feciorul.
(Proverbele lui Solomon XIII, 24)

Când eram mic, citeam povestea unui nepot care călătorea cu trenul în compania bunicii sale, vizibil bolnave, la care ținea foarte mult. În poveste, copilul refuza să iasă pe hol să se joace cu ceilalți copii, preferând să-i țină companie bunicii în compartiment și să se asigure că nu-i lipsește nimic. Nu știu de ce, întotdeauna mi se punea un nod în gât când citeam respectiva poveste. O parte din mine visa că voi ajunge într-o bună zi acel nepot-model, în ciuda faptului că nu reușeam să mă ridic deloc, dar absolut deloc, la standardele bunicii mele.

Bunica din partea mamei, cea care ne-a crescut, mare parte din timp, pe mine și pe Simina, ne bătea mai ales cu bățul. Avea câteva bețe pregătite în acest scop sub șifonier și în spatele mașinii de spălat.

Bețele fuseseră pregătite de bunic, care le tratase ca pe orice alt proiect meșteșugăresc: cu multă atenție și grijă la detalii.

Fuseseră culese cel mai probabil dintr-un arbust din Parcul Tineretului ori de pe dealurile din jurul Lereștiului. Apoi, cu ajutorul briceagului de campanie, nelipsit din buzunarul bunicului, li se retezaseră ramurile laterale și li se rotunjiseră capetele. În felul acesta, forma bețelor era perfect adecvată funcției – ele puteau să lovească, fără să zgârie sau să rănească mai mult decât era necesar.

Continue reading…

Iarna pe uliță pe două roți

Giant bikes Romania Dragos Bucurenci Magazinul de Biciclete

La sfârșit de februarie, odată cu anvelopele de la mașină, am decis că e momentul să schimb și bicicleta cu una mai potrivită sezonului rece.

Pentru mine, mersul pe două roți e deopotrivă plăcere, sport și necesitate. De astă vară merg la CrossFit Groove de câteva ori pe săptămână și singurul mod în care pot ajunge acolo la anumite ore fără să pierd o grămadă de timp în trafic este pe bicicletă. În plus, sunt zile când nu am destul timp nici pentru sală, nici pentru bazin, și atunci e suficient să mă sui în șa și să dau o tură de 30 de minute prin oraș ca să-mi primesc porția zilnică de mișcare.

Bromptonul meu mi-a fost de mare nădejde până când s-a răcit și s-a stricat vremea. Adevărul este că el ar mai fi rezistat, dar cel care a clacat la prima ploaie rece am fost eu. Așa că l-am pus la hibernat în așteptarea plimbărilor de vară la șosea și m-am orientat spre un MTB cu care să înfrunt mai dârz sezonul rece.

Am devenit fan al bicicletelor Giant în California, unde am fost mândrul posesor al unei cursiere Defy, cu care mi-am făcut veacul pe toate dealurile din Silicon Valley, pe străzile din San Francisco și pe pantele spectaculoase ale muntelui Tamalpais. Bugetul meu studențesc a fost greu încercat de această achiziție, dar tovarășa mea de drum lung s-a comportat ireproșabil pe parcursul celor doi ani petrecuți acolo, iar la plecare am vândut-o cu doar 30% sub prețul de cumpărare, așa că am avut nu doar o bicicletă de nădejde, dar am făcut, zic eu, și o afacere foarte bună.

Continue reading…

Două colinde bune de Radu Gyr și un colind mediocru de Tudor Gheorghe

Radu Gyr Tudor Gheorghe Calin Merca Emil Floare

Circulă pe internet un colind naționalist interpretat de doi absolvenți de teologie, convertiți la avocatură și la IT. La pachet cu colindul, circulă și o bazaconie.

Lumea se dă în vânt după acest colind „fusion” care amestecă, fără niciun frison teologic, cel mai important eveniment din istoria creștinismului cu sloganuri politice ieftine cu care adună votanți partidele de extremă dreapta (și, uneori, PSD-ul).

Mie cântăcioșii îmi par genul de băieți care cântă „Sfântă tinerețe legionară” pe la chiolhanuri, dar e posibil să înșel.

Probabil nu sunt singurul care face asocierea asta, pentru că ultima trăznaie pe care o văd (inclusiv la unii dintre prietenii mei pe care-i credeam oleacă mai breji) este că versurile i-ar aparține lui Radu Gyr, poetul legionar închis de trei dictaturi și condamnat la moarte de regimul comunist pentru poezia-manifest „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”.

Continue reading…