Renault Zoe, cea mai bărbată dintre mașinile electrice

Dragos Bucurenci Dana Rogoz Renault Zoe

Mi-am început săptămâna la volanul unui automobil electric și, pentru că mi-a plăcut întotdeauna să conduc, am avut deosebita plăcere de a fi șoferul Danei Rogoz, un job pentru care mulți bărbați din țara asta ar renunța pe viață la motoarele cu ardere internă. Dar ăsta nu a fost singurul motiv pentru care ziua de luni a fost o experiență memorabilă. Dacă nu mă credeți, puteți să urmăriți live-ul de mai jos sau puteți să citiți mai departe și să mă lăsați să vă explic.

Am mai condus automobile electrice și mă așteptam la experiența incomparabilă a condusului fără zgomot și fără de vină ecologică. Dar știam și limitările motoarelor electrice sau, mai bine zis, ale bateriilor care le pun în mișcare. Mașina electrică e ideală pentru oraș, dar nu te poți baza pe ea pentru un drum la munte, la Vamă sau la bunicii de la țară. Sau cel puțin așa credeam eu.

Ce nu știam, și am aflat cu această ocazie, este că Renault Zoe este cel mai bine vândut autoturism electric din Europa și asta pentru bune motive. Are o autonomie efectivă de 300 de km (400 de km în condiții de testare). Ceea ce înseamnă că, dacă vrei să duci o viață cu adevărat eco, nu mai e nevoie să te fi născut într-o familie de bani gata ca să-ți permiți două autoturisme, e suficient unul și bun.

Continue reading…

Privilegiu și datorie

Dragoș Bucurenci Emanuela Ghyka Conacul de la Cotești Rezidența Culturală BRD Scena 9
Am regăsit conacul de la Cotești în pânzele expuse de Emanuela Ghyka în cadrul expoziției „Atelier 33 – Întâlniri deloc întâmplătoare” (Rezidența Culturală BRD Scena 9)

„Ne poate cineva împrumuta o agrafă de păr?“, întreabă Răzvan Popovici, iar trăsăturile gracile ale violistului se destind într-un zâmbet înţelegător în vreme ce arcuşul lui, transformat în ac, fixează partiturile pe portativ ca într-un insectar. După o zi însorită de septembrie în care n-a adiat aproape nicio boare, la conacul Ghyka a început să bată vântul cu doar o oră înaintea concertului SoNoRo care urma să aibă loc în aer liber.

Data aleasă de Mihai Ghyka, descendentul mai multor domnitori români, pentru redeschiderea vechiului conac al familiei Orleanu, din care făcea parte bunica lui maternă, nu e lipsită de semnificaţie. Cu exact 70 de ani în urmă, delegaţia trimisă de Regele Mihai semna la Moscova Convenţia de Armistiţiu care consfinţea intrarea României în cea mai neagră perioadă din istoria ei recentă. Cinci ani mai târziu, conacul Orlenilor urma să fie naţionalizat şi transformat în sediul Întreprinderii Agricole de Stat din Coteşti. În 1998, conacul rămas în paragină a fost redobândit în instanţă de către moştenitorii ultimului proprietar, Victor Slăvescu, iar Mihai Ghyka l-a achiziţionat de la aceştia cu gândul de a reface măcar o mică parte din lumea bunicilor săi.

Aşa se face că pe 13 septembrie la ora ceaiului, şaptezeci de prieteni ai lui Mihai şi ai Emanuelei Ghyka şi-au luat locurile pe scaunele aşezate în faţa intrării cu arcade bizantine răsfrânte pentru a asculta concertul dedicat inaugurării conacului renovat.

Continue reading…

„Amice, ești… idiot!” „Ba nu, domnule.”

– Pică!, îi atrag atenția chelnerului de la terasa Don Vito și-i arăt picătura mare de apă (e, drept, la ora asta cam invizibilă) care a aterizat pe masă la un centrimetru de Mac-ul meu.

– Eu v-am zis…

Îmi fac un examen sumar de memorie și nu-mi aduc aminte să fi vorbit ceva despre asta, așa că ridic o sprânceană întrebător:

– Când?

– Mai pică, îmi confirmă el, înțelegător, dar cu același ton de „v-am zis eu”.

Încep să am senzația aia din „Căldură mare” („Amice, ești… idiot!” „Ba nu, domnule.”), așa că închei morocănos:

– Bine, o să mă mut atunci.

Îmi iau Mac-ul din calea precipitațiilor, mă mut pe alt scaun și revin la ce făceam când mi se pare că-l aud pe chelner, pe picior de plecare, mormăind ceva de un „router”.

– Ce-ați zis?

– Mă duc să repornesc router-ul… să vedem, poate merge.

*

Analiză pe text. Cine era idiotul dintre noi doi?

Continue reading…

Cine era fata și ce treabă avea ea cu reacțiunea?

„Reacțiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec,
ea stă la pândă ascuțindu-și ghearele
și așteptând momentul oportun
pentru poftele ei antinaționale… Națiune, fii deșteaptă!”
(I. L. Caragiale, „Conu Leonida față cu reacțiunea”)

Am început să țin traininguri de comunicare interpersonală mai mult ca un hobby, dar, în timpul recesiunii din 2008 – 2010, hobby-ul s-a transformat într-o sursă deloc ignorabilă de venituri, așa că m-am trezit în situația de a tăia facturi, de a plăti taxe și în general de a-mi prinde urechile în infernul fiscal românesc. Deși am avut norocul să lucrez cu unii dintre cei mai buni consultanți fiscali din România, era ca și cum înaintam printr-o junglă înfricoșătoare, iar faptul că ghidul îmi descria cu mult calm și cu lux de amănunte fiarele ucigașe, plantele otrăvitoare și șerpii veninoși, nu avea deloc darul să mă liniștească.

După ce reglementările privind PFA-ul s-au schimbat de vreo trei ori într-un singur an și după ce am stat o zi întreagă la coadă la ANAF pentru preschimbarea nu mai știu cărui cod pentru ca la finalul zilei să fim anunțați că s-a prelungit termenul de preschimbare și că nu era nevoie să stăm ca proștii la coadă o zi întreagă, m-am pierdut cu firea și am făcut un gest nebunesc – m-am hotărât să-mi fac firmă.

Era fix acum șapte ani, știu asta pentru că dovada disponibilității numelui firmei din actul de înființare poartă data 29 iulie 2010. Primele nume pe care mi le-am dorit n-au fost disponibile.

Mi s-a spus că pentru SC RICĂ VENTURIANO SRL îmi trebuie acordul d-lui Venturiano. La fel și pentru d-nii Brânzovenescu, Farfuridi și alții ca ei.

Așa că, exasperat de faptul că fusesem împins la a-mi face firmă de o fiscalitate reacționară și capricioasă, mai puțin predictibilă chiar și decât timpul probabil, am întrebat dacă firma se poate numi SC FAȚĂ CU REACȚIUNEA SRL. Da, se poate, a venit răspunsul. Și așa i-a rămas numele.

Continue reading…

Case pentru copiii fără „acasă”

Inaugurarea casei de tip familial Speranta

Am participat săptămâna trecută la inaugurarea casei de tip familial cu numărul 100, ridicată de Fundația Hope and Homes for Children pentru copiii care se aflau până de curând în centrul de plasament „Crinul Alb” din sectorul 3. Centrul respectiv a fost închis, la inițiativa Fundației și cu sprijinul autorităților locale, iar casa de tip familial reprezintă soluția pe care Hope and Homes for Children o propune de 19 ani de zile orfelinatelor, centrelor de plasament și celorlalte instituții care, deși sunt dedicate creșterii copiilor, sunt complet nepotrivite acestui scop.

Între panglici tăiate, arbuști plantați și mici discursuri de inaugurare, Iohanna de la Quartz Media mi-a luat un mic interviu și m-a întrebat ce le transmit copiilor care se mutau în ziua respectivă în casă nouă.

Am încercat să spun ceva inteligent și nu mi-a venit nimic în minte. Privirea mi s-a încețoșat și mi s-a pus un nod în gât. M-a copleșit enormitatea diferenței dintre noi toți cei pentru care „acasă” a însemnat dintotdeauna o normalitate luată de-a gata și acești copii pentru care ani de zile „acasă” nu a însemnat aproape nimic.

Inaugurarea casei „Speranța” a fost cu atât mai specială deoarece reprezintă casa de tip familial cu numărul „o sută”, un jalon important în istoria de aproape două decenii a Fundației Hope and Homes for Children în România.

Din 1998, aproape 5000 de copii au fost scoși din orfelinate, iar alți 900 de copii vor părăsi în curând instituțiile care se află în curs de închidere prin eforturile Fundației.

Continue reading…

Din care Europă vor politicienii noștri să facem parte?

Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor.

Întâmplarea a făcut să fiu la Bruxelles, capitala Europei, în ziua istorică în care Germania legaliza parteneriatul civil între persoanele de același sex, iar la Madrid avea loc o săptămână de evenimente sub egida World Pride. Sute de mii de oameni au mărșăluit în capitala Spaniei pentru drepturile persoanelor LGBT din întreaga lume, iar în Germania și în restul Europei milioane de oameni au sărbătorit decizia Bundestagului.

În timpul ăsta, la Cluj avea loc primul Pride din istoria capitalei Ardealului, aprobat, după îndelungi tergiversări, la periferia centrului. În ciuda șicanelor Primăriei, ale presei locale și ale organizațiilor extremiste, peste 500 de oameni au participat la acest eveniment, de asemenea, istoric.

Pentru că istorice nu sunt doar finalurile, ci întotdeauna și începuturile.

Peste cincizeci de ani, când străzile și felinarele și balcoanele Clujului vor fi pline de curcubeul LGBT în timpul Pride-ului, când primarul orașului va sărbători în stradă, împreună cu clujenii, egalitatea în dragoste și în drepturi în fața legii a tuturor cetățenilor Clujului, când nepoții lui Emil Boc vor evita jenați povestea bunicului lor care nu a știut să vadă sensul istoriei, atunci copiii și nepoții celor 500 de clujeni care au ieșit în stradă la primul Pride din istoria Transilvaniei se vor mândri cu faptul că părinții și bunicii lor au făcut istorie pe 1 iulie la Cluj.

Continue reading…

La ce e bun un dram de nebunie

Întotdeauna am fost de părere că pe cei îndrăzneți îi ajută norocul.

Prima dată când am luat o decizie riscantă legată de cariera mea a fost la douăzeci de ani, când m-am lăsat de cele două facultăți pe care le începusem (filosofie și științe politice) pentru un post cu normă întreagă la British Council. Era la începutul anilor 2000, eu o rupeam de puțină vreme pe limba Internetului, dar cumva am reușit să-i păcălesc pe cei care m-au recrutat că stăpânesc noile tehnologii mai bine decât o făceam. Primele luni au fost crunte, pentru că mă străduiam să învăț tot ce nu știam, fără să las să se vadă treaba asta și pentru că mediul de lucru era atât de neobișnuit față de tot ce cunoscusem eu până atunci.

Continue reading…

Despre curajul de a ne lăsa văzuți

Dragoș Bucurenci „Despre curajul de a ne lăsa văzuți” Curtea Veche

Joi, 8 decembrie 2016, începând cu ora 19.00, vă aștept la Cărturești Carusel (Strada Lipscani 55) pentru lansarea noii mele cărți, „Despre curajul de a ne lăsa văzuți”, apărută la editura Curtea Veche. Îi veți putea asculta pe realizatorul TV Cătălin Ștefănescu, pe consultantul de business Cosmin Alexandru, decan al The Entrepreneurship Academy, și pe Iren Arsene, director general al Curtea Veche Publishing. Evenimentul va fi urmat de o sesiune de autografe. Intrarea este liberă.

Multe dintre textele cuprinse în carte s-au născut în paginile Elle, Esquire, The One sau pe scena conferințelor TEDx, dar cartea este rezultatul unui proces de distilare care a durat aproape un an. Am făcut o selecție atentă, am rescris și am dezvoltat textele vechi și am adăugat altele noi. Rezultatul este o pledoarie pentru vulnerabilitate, exemplificată prin mai multe exerciții de auto-dezvăluire.

Pe coperta cărții, Cătălin Ștefănescu a scris următoarele:

„O limpezire a felului în care vezi lumea, dar și pe tine însuți nu e doar o chestiune de igienă a sinelui, ci și una de datorie. Dac-o apuci la un moment dat pe drumul ăsta, Dragoș Bucurenci e un excelent partener de călătorie. E cineva care-ți povestește cu onestitate despre propria maturizare și despre bucuria de a-și cunoaște și asuma slăbiciunile.” 

„Despre curajul de a ne lăsa văzuți” poate fi comandată cu un autograf personalizat pe site-ul editurii Curtea Veche.

Ne vedem joi 🙂

Cinci lucruri pe care puteai să le faci ca șofer duminică în loc să-ți faci sânge rău în trafic și să-ți verși năduful pe Facebook

City Marathons

Dacă te simți vizat de acest text, înseamnă ești unul dintre acei șoferi care s-a aventurat duminică cu mașina prin centrul Bucureștiului în vreme ce 14,000 de oameni alergau la cel mai mare eveniment de sport de masă din România, aflat deja la a 9-a ediție și anunțat în presă de câteva luni bune.

Cât stăteai tu în trafic în loc să ajungi unde aveai treabă în vreme ce alți români alergau, pedalau sau se plimbau cu insolență pe lângă tine, ți s-a părut normal să claxonezi, să urli la polițiști, să-i înjuri pe maratoniști și în cele din urmă să comiți supremul act de civism – să-ți verși năduful pe Facebook.

Nu știu dacă ai auzit de o tipă pe nume Karma, dar să știi că e puțin supărată pe tine.

Între ăia 14,000 de oamenii erau unii care s-au antrenat luni bune de zile ca să poată alerga distanța pe care tu poți să mergi 363* de zile pe an cu mașina, erau alții care au venit de la mii de kilometri distanță, din Europa și de pe alte continente, erau alții care alergau în cărucioare cu rotile și erau alții care au strâns de la prietenii lor zeci de mii de euro pentru copiii săraci ai României, pentru bătrânii fără ajutor, pentru cei, tineri sau bătrâni, care vor putea, mulțumită lor, să-și ducă boala cu demnitate sau să moară fără rușinea durerii. Nu ți-am spus lucrurile astea azi când te-am văzut în trafic pentru că am bănuit că mergeai la mall și n-am vrut să-ți pice popcornul prost.

Acum, vezi și tu cu fata asta, cu Karma, cum vă-nțelegeți, nu știu, poate nu e bine să lași lucrurile așa… Uite câteva chestii pe care ai fi putut să le faci ca să nu fi ajuns în situația asta:

Continue reading…