Un nou început

Dragos Bucurenci at Qreator

Acum patru ani, când Alexandra Olaru, care tocmai se alăturase echipei Philip Morris România în calitate de director de corporate affairs, m-a rugat s-o ajut cu câteva sesiuni de coaching pentru colegii ei din echipa de management, am fost destul de reticent.

Ca mulți fumători care s-au luptat îndelung cu dependența de nicotină, nu mă număram printre fanii acestei industrii și Alexandra știa acest lucru.

Dar ne lega o lungă prietenie, iar ea m-a rugat doar atât: să ascult ce are de spus și celalaltă parte. Am făcut-o pentru că aveam încredere nu doar în prietenia, ci și în judecata ei.

Așa am ajuns să fiu printre primii (din afara companiei) care au aflat de proiectul iQOS și de lansarea lui în România. Știam că unele companii de tutun se gândeau să pună pe piață produse mai puțin nocive decât țigările, dar nu știam că Philip Morris își schimbase strategia la nivel global și că pariase pe „un viitor fără fum”, că CEO-ul companiei declarase public că viitorul companiei stă în produsele fără fum care vor înlocui țigările.

Când ești cea mai cunoscută companie de tutun din întreaga lume, când numele tău este sinonim cu fumatul, să vii și să spui că nu mai crezi în viitorul țigărilor și că pariezi viitorul companiei pe un produs de nișă, aflat abia la început de drum, mie asta mi se pare un act de curaj.

Nicio altă companie din industrie nu a mers atât de departe. Chiar dacă au pus astfel de produse pe piață, niciuna nu și-a schimbat strategia globală și nu a făcut un pariu atât de îndrăzneț.

Continue reading…

Despărțirea de ONG

Dragos Bucurenci Ateneul Roman Hope Concert

Se fac aproape patru ani de când am stat cu Ștefan Dărăbuș la o discuție despre Fundația Hope and Homes for Children undeva pe strada Calderon din București. Eu lucram la Bruxelles la Comisia Europeană, dar mă pregăteam să-mi închei activitatea și eram dornic să-mi reiau proiectul antreprenorial, compania de consultanță și comunicare Khastalia, pe care o fondasem la întoarcerea de la Stanford și de la care luasem o pauză pentru a coordona comunicarea în cadrul cabinetului comisarului european pentru politici regionale.

Când am plecat din România la Stanford, îmi făcusem un plan: lucram de zece ani în organizații non-profit (British Council, Salvați Delta, MaiMultVerde) și voiam să-mi dedic următorii zece-cincisprezece ani unei cariere în mediul privat.

Desantul la Comisia Europeană a fost neașteptat și de nerefuzat, dar n-a durat foarte mult, așa că de-abia așteptam să revin la planul inițial.

Ștefan are o calitate extraordinară de a atrage în jurul organizației oameni valoroși (ca Alexandru Tomescu, Amalia Enache, Zoli Toth și mulți alții) și de a le transmite pasiunea lui pentru misiunea generoasă căreia el și-a dedicat întreaga viață.

La întâlnirea de acum patru ani, m-a rugat să mă ocup de echipa de comunicare și fundraising de la București.

Am ezitat o vreme pentru că știam că prioritatea mea după întoarcere va fi Khastalia. În cele din urmă am acceptat, cu câteva condiții. Una dintre ele a fost ca cele două echipe să funcționeze în același sediu ca să nu fiu nevoit să fac naveta între ele. Ștefan a fost de acord, la fel cum a făcut de fiecare dată când i-am propus schimbări și proiecte nu de puține ori riscante. Rar mi-a fost dat să fac echipă cu cineva care să aibă atâta încredere în mine, iar încrederea asta mi-a dat aripi.

Mă bucur să văd că astăzi Hope and Homes for Children a devenit un nume de referință nu doar în societatea civilă, dar și pentru societatea românească în general.

Munca de 21 de ani a fundației merita această recunoaștere, iar noi, cei din București, nu am făcut decât să amplificăm rezultatele extraordinare, pasiunea și hotărârea colegilor din Baia Mare.

Fonduri atrase de Hope and Homes for Children Acum patru ani, Hope and Homes for Children strângea 600 de mii euro din România, sub 20% din bugetul total al organizației. În 2018, am reușit să atragem 1,470 milioane de euro din România, aproape 40% din bugetul total.

N-aș fi reușit să fac nimic din toate acestea fără ajutorul lui Robert Ion, directorul de fundraising, și al Anamariei Bogdan, managerul de comunicare, care au adunat în jurul lor o echipă de oameni inimoși și împreună cu care am pus pe picioare una dintre cele mai bune echipe de fundraising din România.

Continue reading…

Cum am luat măsuri și am devenit, în sfârșit, cineva

Dragos Bucurenci Bosch Zamo III

Am hotărât să iau măsuri. Nu, nu este vorba despre implicarea mea în viața politică. Am hotărât să iau măsuri la propriu.

De câteva săptămâni, camera de ședințe de la Khastalia, mica mea firmă de training și consultanță, așteaptă ca cineva să-și facă timp să lipească pe perete un autocolant cu sigla companiei. În ciuda solicitărilor mele transmise în mod repetat atât pe email, cât și pe WhatsApp, colegii mei n-au reușit să-și facă timp să se ocupe și de asta (în apărarea lor, trebuie spus că martie a fost o lună mai aglomerată ca celelalte și că autocolantul nu era, nici pe departe, o prioritate). Duminica trecută s-a întâmplat să trec pe la birou și să descopăr că autocolantul era tot nelipit. Așa că am hotărât că a venit timpul să devin, în sfârșit, Cineva.

Nu sunt eu vreun mare meșter, dar sunt mort după gadget-uri de orice fel și întâmplarea făcea să fi primit de curând un obiect extrem de folositor și anume telemetrul Zamo III de la Bosch. Mi s-a părut o ocazie de neratat să-l pun la treabă.

Continue reading…

Cum poți lua de la stat ca să dai la cei care chiar au nevoie de banii tăi

Cu toate că de la o vreme stă mai mereu strâmb, statul român nu reușește aproape niciodată să mai judece și drept. Asta s-a întâmplat și cu decizia de a schimba termenul pentru depunerea formularului 230. Pentru cine (încă) nu știe, acesta este formularul prin care fiecare dintre noi poate sprijini o cauză socială. Prin urmare, 2% (acum, pentru unele organizații, 3,5%) din impozitul anual pe venit poate să fie direcționat către o cauză în care credeți prin completarea deja menționatului formular 230.

Ce a făcut statul? Ei bine, a modificat termenul de depunere a formularului din 25 mai în 15 martie 2019. Prin urmare, ONG-urile au acum mult mai puțin timp la dispoziție (jumătate din cât era până anul acesta) pentru a putea derula campanii prin care să strângă fonduri prin depunerea formularului 230.

De ce este bine să nu rămâi nepăsător și să redirecționezi acest procent către un ONG? În primul rând, deoarece nu te costă absolut nimic ca să o faci. În al doilea rând, deoarece aceste fonduri reprezintă o sumă importantă de bani pentru organizațiile non-profit care, în acest fel, își vor putea desfășura programele, fiecare în zona sa de activitate.

Dacă alegi să nu depui formularul, banii pe venitul obținut de tine în anul anterior se vor duce în buzunarul statului (citește pensii speciale, borduri de lux și catedrale).

Eu vă îndemn ca, anul acesta, până în 15 martie, să redirecționați, printr-o procedură simplă și transparentă, 3,5%* din impozitul pe venit către Hope and Homes for Children. În acest fel, puteți să susțineți copiii, familiile și pe tinerii din programele desfășurate de Hope and Homes for Children în România.

Prin completarea formularului 230 îi puteți ajuta pe tinerii care părăsesc sistemul de protecție și care se află în programele Fundației să își găsească un drum al lor, să își însușească o meserie care să le dea șansa de a avea un viitor.

Continue reading…

Când te-ai pus ultima oară în fruntea listei tale de priorități?

Dragoș Bucurenci

Poate că ați auzit de multe ori îndemnul „ai grijă de tine”, „acordă-ți mai multă atenție”, „pune-te pe primul loc”, dar v-ați spus că ar fi egoist din partea voastră să-i dați curs.

Am cunoscut acum niște ani, când făceam nopți de voluntariat la camera de primiri urgențe de la spitalul Floreasca, o doctoriță minunată care muncea cu o pasiune aproape bolnăvicioasă. Noi ne mai retrăgeam din când în când într-o cameră mică, rezervată asistenților, și mai mâncam ceva ca să prindem puteri, beam o cafea și niște apă. Ea nu făcea asta aproape niciodată. Am prins-o, totuși, o dată când venise în camăruța respectivă. Stătea pe un scaun și răsfoia febril un volum cu prospecte de medicamente, căuta contraindicațiile unui tratament pe care-l urma un pacient. I-am oferit o sticlă de apă (luam mereu mai multe, să-mi ajungă toată noaptea). M-a refuzat politicos, era pierdută în gânduri. Apoi am vorbit apoi un pic și mi-a spus că uneori trece o zi întreagă și nu bea niciun pahar cu apă. Mi s-a părut de necrezut și mi-am spus atunci că eu n-o să ajung niciodată așa.

Continue reading…

Toate iubirile se sfârșesc într-o bună zi

Nadia Bucurenci

Acum o săptămână, ne-am luat rămas bun de la mama în biserica din satul tatălui ei, Lerești. O priveam pentru ultima dată și mă gândeam că n-o mai văzusem înconjurată de atâtea flori și de atâția prieteni de la doctoratul ei, pe care și l-a susținut în biochimie în urma unei cercetări de mai mulți ani, dintre care câțiva la Institutul Pasteur. Țin minte și acum pagina de titlu, pe care l-am învățat pe de rost și-l repetam, mândru nevoie mare, colegilor mei de școală („Nucleozid monofosfat kinaze din E. Coli”), dar mai ales țin minte a doua pagină, pe care scria doar atât, „Pentru tata”.

Tatăl ei, Ioan Bucurenciu, s-a născut în Lerești, Argeș și a iubit-o fără să-i ceară nimic în schimb, așa că mama i-a întors toată dragostea de care a fost ea în stare. Tataie ar fi iubit-o și cu și fără doctorat, dar cu siguranță ar fi fost tare mândru că fata lui a urcat pe o treaptă științifică mai înaltă. El însuși fusese, alături de frații și de sora lui, prima generație educată dintr-o familie de țărani adevărați.

Mama a fost un om de știință în sensul simplu și adevărat al cuvântului. Nu-i plăceau dogmele și nu avea multe certitudini. Nu se închina la știință, dar nici la alți idoli.

De la tatăl ei, care n-a fost nici legionar pe timpul legionarilor, nici comunist pe timpul comuniștilor, a moștenit bunul simț, care a fost valoarea ei de căpătâi întreaga viață. O deranjau extremele, exagerările, fundamentalismul de orice natură. Ei însăși nu i-a plăcut niciodată să deranjeze și poate de aceea s-a lăsat mai greu iubită de către toți cei care o îndrăgeau pentru cât era de bună, de blajină, de îngăduitoare.

Melodia ei preferată de Moustaki era „Les amours finissent un jour”, toate iubirile se sfârșesc într-o bună zi. E mama întreagă în aceste versuri, cu toată teama ei de a se lăsa iubită pe deplin:

Les amours finissent un jour,
Les amants ne s’aiment qu’un temps.
A quoi bon penser à moi ?
Il y a d’autres que moi

Toate iubirile se sfârșesc într-o bună zi
Iubiții nu se iubesc decât o vreme
La ce bun să te gândești la mine?
Mai sunt și altele ca mine.

Norocul nostru a fost că mama a avut o intuiție extraordinară și s-a lăsat totuși iubită de oamenii care au meritat-o. Același fundamental bun simț a făcut-o să vadă, dincolo de inteligența lui Cornel, cu care a fost colegă de facultate, muntele de bunătate care se ascundea în sufletul lui. Ne-a dăruit în felul acesta, mie și Siminei, un tată care ne-a crescut cu multe sacrificii și care ne iubește necondiționat și un bunic de poveste copiilor Siminei.

Mais les amours finissent un jour,
Les amants ne s’aiment qu’un temps.
A quoi bon se déchirer,
Pourquoi souffrir ou pleurer ?

Dar toate iubirile se sfârșesc într-o bună zi
Iubiții nu se iubesc decât o vreme
La ce bun să ne lăsăm răvășiți?
De ce să suferim sau să plângem?

Poate pentru că-i era teamă de suferință sau din aceeași jenă de a nu exagera, de a nu deranja, mama nu spunea cu ușurință „te iubesc”, dar știa s-o arate minunat celor care i-au fost dragi. Ne-a primit toți prietenii, iubiții și iubitele în casă, i-a îndrăgit, le-a gătit salatele și dulciurile ei legendare, le-a tricotat pături și fulare. Mama a continuat să le poarte de grijă și să ne întrebe despre ei chiar și după ce drumurile noastre și ale unora dintre ei s-au despărțit.

Continue reading…

Timpul pentru a spera

Campanie Janssen_Victoria Bucuresti

Avem timp. Avem timp pentru toate. Și de aceea, în mod constant, amânăm să facem lucrurile importante: să spunem mulțumesc, să ne sunăm prietenii să vedem ce mai fac, să le spunem celor dragi cât de mult înseamnă pentru noi.

Asta până în momentul în care boala nu ne mai dă, unora dintre noi, luxul de a avea timp.

Am pierdut oameni apropiați, prieteni minunați, din cauza bolii pe care, în mod generic, o numim „cancer”. Oameni tineri, care aveau timp. Copii. Vârstnici. Pentru ei, „timpul n-a mai avut răbdare”.

Cancerele de sânge sunt doar o categorie din multitudinea tipurilor de cancer. Și sunt nişte cancere cu incidență mică în România, adică afectează un număr mic de pacienţi şi din acest motiv sunt încadrate în categoria „bolilor rare”. Dar pentru un bolnav de cancer faptul că boala sa este o raritate nu înseamnă nimic. Ce este important pentru el, este speranța că va avea timp.

Mă număr printre cei care cred în puterea științei și mai ales în puterea cercetării științifice. Atâta timp cât există piețe libere și companii farmaceutice care investesc timp și resurse în cercetare pentru dezvoltarea de medicamente inovatoare, îmi păstrez speranța că, în maratonul contra cancerelor de sânge, deși suntem încă abia la început, avem totuși o șansă să ajungem la final.

Cancerele de sânge sunt una dintre priorităţile Janssen în hematologie, iar compania spune că își folosește toate resursele pentru inovaţie în acest domeniu, pentru a le da celor care au nevoie speranța că există timp.

Continue reading…

Să slujești în sensul bun al cuvântului

Mihnea Constantinescu integrite

Mihnea Constantinescu ar fi împlinit astăzi 57 de ani.

„Sunt unii care spun că sunt nemuritor, că mă proiectez etern pe cerul diferitelor guverne”, spunea Mihnea cu 5 toamne în urmă, la decernarea Legiunii de Onoare. „Le răspund că nu este o chestiune de eternitate, ci pur și simplu o chestiune de integritate.”

Cu o ultimă ironie, Mihnea a ținut să ne arate că nimeni nu e etern și ne-a părăsit mai devreme decât ar fi crezut oricare dintre cei care ne adunasem la Ambasada Franței pe 28 octombrie 2013 pentru a-i fi alături într-unul din cele mai frumoase momente ale carierei lui: acela în care statul francez recunoștea ceea ce, să fim serioși, statul român nu a recunoscut cu adevărat decât în al treisprezecelea ceas. Că, în ciuda modestiei lui și a faptului că nu i-a plăcut niciodată să fie în lumina reflectoarelor, cu oameni ca Mihnea puteai construi nu doar un guvern, ci o întreagă țară.

Mihnea a scris probabil sute de discursuri pentru demnitarii cu care a lucrat și a ținut probabil sute de discursuri tehnice în calitate de diplomat și de specialist în securitate energetică. Dar ceea ce am avut privilegiul să ascultăm în acea seară de octombrie la Ambasada Franței era o raritate, dacă nu chiar un unicat: un discurs scris de Mihnea pentru sine, pentru a fi rostit din suflet.

M-a emoționat foarte tare să-l ascult, în parte și pentru că l-a presărat cu pasaje dintr-unul dintre cântecele mele preferate, dar mai ales pentru că și-a îngăduit acele ironii fine pe care cei apropiați i le cunoșteam foarte bine, marca inteligenței lui sclipitoare, dar pe care știa de regulă atât de bine să nu le lase să iasă la iveală. Dar ce m-a impresionat cel mai tare a fost profesia lui de credință: întotdeauna l-am bănuit că nu urmase o carieră în serviciul public numai datorită unei conjuncturi, iar acum aveam confirmarea.

Pentru Mihnea, administrația publică era despre „slujire în sensul bun al cuvântului”.

Nu am fost singurul mișcat de acest discurs. Pe Alexandrei Gătej a impresionat-o atât de tare încât, după ceremonie, l-a rugat să i-l trimită. Ceea ce Mihnea – după multe insistențe și stingherit, ca de obicei, că i se dă prea multă atenție – a făcut. Așa ne-am regăsit la înmormântarea lui Mihnea, eu ascultam de câteva zile pe repeat melodia lui Patrick Bruel, iar Alexandra venise cu o coroană de flori albe pe care caligrafiase un vers din „Qui a le droit”.

Așa am aflat că avea discursul și am rugat-o să-mi îngăduie să-l public aici, pe blog, de ziua lui. Înainte să mi-l trimită, Alexandra mi-a atras atenția asupra unui detaliu care spune atâtea despre cine a fost Mihnea, despre cum era acest om extraordinar: numele documentului se încheie cu „28 rev”. Era, așadar, a 28-a versiune.

Înainte să fie consilier prezidențial, Alexandra Gătej a condus una dintre cele mai mari multinaționale din România. „Știu că se spune că nimeni nu e de neînlocuit”, mi-a spus printre lacrimi după ce s-au stins ultimele ecouri ale focurilor trase de garda de onoare la mormântul lui Mihnea, „dar în cazul lui chiar cred că asta nu e adevărat.”

Mă bucur să vă redau mai jos acest discurs minunat, mai întâi în franceză, așa cum l-a scris și l-a rostit Mihnea, și mai apoi în românește, tradus de mine la repezeală (dacă aveți sugestii, aștept comentarii). Sublinierile îi aparțin autorului.

Visez la o zi în care vom avea o școală de funcționari publici care să producă oameni de calitatea lui Mihnea Constantinescu și care să se raporteze la funcția publică așa cum o făcea el.

Mihnea Constantinescu

Foto: Silviu Matei / Mediafax

Continue reading…

Mihnea cel bun

Mihnea Constantinescu

Una dintre cele mai de preț amintiri cu Mihnea o am de acum cinci ani, de la ceremonia de acordare a distincției de Cavaler al Legiunii de Onoare, o distincție care nu se acordă, de regulă, decât înalților demnitari. Cu modestia care-l caracteriza, Mihnea, care a fost toată viața înalt funcționar, niciodată demnitar, a ținut să precizeze că o acceptă în numele tuturor funcționarilor invizibili care fac de ani de zile administrația românească să funcționeze. Cei adunați în acea seară de octombrie la Ambasada Franței știam foarte bine la cine se referea, la oamenii care au contribuit decisiv la integrarea României în Uniunea Europeană și cărora le datorăm cel mai înalt grad de securitate de care țara noastră s-a bucurat vreodată în istorie, grație apartenenței la NATO.

Eram în spatele CEO-ului uneia dintre cele mai mare companii românești, care s-a întors către un alt invitat și i-a șoptit: „Dacă mai aveam zece oameni ca Mihnea în administrație, îți imaginezi unde era România astăzi?”

Era prima dată când îl ascultam pe Mihnea rostind un discurs scris pentru el însuși. El, care ținuse probabil sute de discursuri tehnice și care scrisese, probabil, alte sute de discursuri politice pentru miniștrii și prim-miniștrii pentru care lucrase, avea acum ocazia să vorbească despre sine. A făcut-o cu acea rară combinație de inteligență, modestie și eleganță care l-a caracterizat întreaga viață. A fost un domn în adevăratul sens al cuvântului, care nu făcea niciodată caz de calitățile lui.

Cum să-i explici cuiva care nu l-a cunoscut cine a fost Mihnea Constantinescu? Sunt atât de multe lucruri de spus, cuvintele vin unele peste altele și, oricât de multe detalii i-ai da interlocutorului, niciunul nu pare să-i facă dreptate, cum spun englezii, acestei figuri absolut solitare în peisajul administrației românești.

„Ultimul tehnocrat”, cum l-a numit Lelia Munteanu, sau „«un grand serviteur de l’état», un mare om în serviciul statului”, după spusele primului său șef în Guvernul României, Petre Roman? Mă tem că România nu va mai cunoaște multă vreme un funcționar capabil să fie șef de cabinet pentru trei prim-miniștri din generații, partide și orientări politice diferite, un om apreciat în egală măsură de Familia Regală, de toți jurnaliștii care l-au cunoscut, de întreg corpul diplomatic, în frunte cu ambasadorii americani, în fața cărora a reprezentat întotdeauna acea Românie mai bună în care și-au pus speranțele și pentru care s-au pus chezași.

Dar cine nu-l știa pe Mihnea Constantinescu? Pe el, omul care părea să cunoască pe toată lumea, părea că-l știe, de asemenea, oricine.

„If you want something done in Romania, you need to talk to Mihnea”, le spunea Prințesa Marina Sturdza tuturor ambasadorilor nou veniți la post.

A fost, ani de zile, omul din umbra înaltei administrații de stat, care a făcut guverne să funcționeze și la care diplomația românească s-a raportat ca la un model. Nu știu pe nimeni în Ministerul Afacerilor Externe care să nu vorbească cu o deferență extraordinară despre Mihnea. A fost un reper pentru tinerii diplomați și omul pe care s-au bizuit toți șefii diplomației românești.

Cred că sunt mii de oameni pe care Mihnea i-a ajutat. Și când spun că i-a ajutat mă refer la întâlniri deschizătoare de drumuri, la înlăturarea unor absurde piedici birocratice, la punerea la aceeași masă a unor instituții care nu știau să dialogheze, totul pentru ca oamenii care mișcă ceva în țara asta să-și poată duce proiectele mai departe. Așa l-am cunoscut și eu pe Mihnea și puțină lume știe că a jucat un rol hotărâtor în fondarea Asociației MaiMultVerde. N-a făcut decât să mă încurajeze să merg pe drumul meu într-un moment de mare îndoială, dar încrederea lui a contat enorm. I-am prezentat apoi alți oameni care aveau nevoie de sprijin pentru proiectele lor și n-a ezitat niciodată să-i ajute, deși nu avea nicio datorie s-o facă.

Dragos Bucurenci Mihnea Constantinescu

De duminică dimineață citesc tot ce se scrie și se spune despre el și mă încălzește să știu că e unul dintre puținii oameni care au fost admirați și respectați aproape unanim în ultimele trei decenii. De la politicieni, jurnaliști, activiști, intelectuali, moguli media și pâna la oameni simpli, aproape toți cei care au avut vreodată o interacțiune cu acest om absolut special îi păstrează o amintire plină de recunoștință.

Continue reading…

Aplicația care îți dă timp

Dragoș Bucurenci Bringo Oscar

Cunoașteți probabil expresia „money rich, time poor”? Îi aparține lui Rob Parsons care a folosit-o în cartea sa, Heart of Success: Making it in business without losing in life. Este o carte despre cum să obții echilibrul între a-ți atinge obiectivele, a câștiga bani, dar și a avea timp să trăiești așa cum îți dorești.

Muncesc foarte mult și îmi place ce fac dar sunt momente în care îmi doresc să evadez, fie și pentru o oră, să mă rup de întâlniri, workshop-uri, evenimente. Îmi doresc să pot să citesc o carte fără să mă uit la ceas, să îl plimb pe Oscar fără să răspund la mailuri pe mobil, să alerg cu el în Herăstrău fără să mă gândesc că trebuie să scurtez traseul ca să nu întârzii la un eveniment.

Sunt însă zile în care trebuie să renunț la acest tip de activități care mă deconectează pentru că trebuie să gestionez niște situații pe cât de prozaice, pe atât de sâcâitoare: nu mai am cafea sau frigiderul este gol. Vă puteți începe ziua fără mic dejun și fără cafea? Ei bine, eu nu.

Așa că în ora mea liberă, mă urc în mașină, dau piept cu traficul din București, ajung cătrănit la supermarket, apoi fug la piață, unde nu găsesc loc de parcare, mă enervez, Oscar se întristează, ajung acasă după două ore (nu după o oră așa cum îmi propusesem inițial) și, pe lângă faptul că s-a terminat seara, constat evident că am luat de toate, mai puțin cafea.

Continue reading…