Despre curajul de a ne lăsa văzuți

Dragoș Bucurenci „Despre curajul de a ne lăsa văzuți” Curtea Veche

Joi, 8 decembrie 2016, începând cu ora 19.00, vă aștept la Cărturești Carusel (Strada Lipscani 55) pentru lansarea noii mele cărți, „Despre curajul de a ne lăsa văzuți”, apărută la editura Curtea Veche. Îi veți putea asculta pe realizatorul TV Cătălin Ștefănescu, pe consultantul de business Cosmin Alexandru, decan al The Entrepreneurship Academy, și pe Iren Arsene, director general al Curtea Veche Publishing. Evenimentul va fi urmat de o sesiune de autografe. Intrarea este liberă.

Multe dintre textele cuprinse în carte s-au născut în paginile Elle, Esquire, The One sau pe scena conferințelor TEDx, dar cartea este rezultatul unui proces de distilare care a durat aproape un an. Am făcut o selecție atentă, am rescris și am dezvoltat textele vechi și am adăugat altele noi. Rezultatul este o pledoarie pentru vulnerabilitate, exemplificată prin mai multe exerciții de auto-dezvăluire.

Pe coperta cărții, Cătălin Ștefănescu a scris următoarele:

„O limpezire a felului în care vezi lumea, dar și pe tine însuți nu e doar o chestiune de igienă a sinelui, ci și una de datorie. Dac-o apuci la un moment dat pe drumul ăsta, Dragoș Bucurenci e un excelent partener de călătorie. E cineva care-ți povestește cu onestitate despre propria maturizare și despre bucuria de a-și cunoaște și asuma slăbiciunile.” 

„Despre curajul de a ne lăsa văzuți” poate fi comandată cu un autograf personalizat pe site-ul editurii Curtea Veche.

Ne vedem joi :)

Cinci lucruri pe care puteai să le faci ca șofer duminică în loc să-ți faci sânge rău în trafic și să-ți verși năduful pe Facebook

City Marathons

Dacă te simți vizat de acest text, înseamnă ești unul dintre acei șoferi care s-a aventurat duminică cu mașina prin centrul Bucureștiului în vreme ce 14,000 de oameni alergau la cel mai mare eveniment de sport de masă din România, aflat deja la a 9-a ediție și anunțat în presă de câteva luni bune.

Cât stăteai tu în trafic în loc să ajungi unde aveai treabă în vreme ce alți români alergau, pedalau sau se plimbau cu insolență pe lângă tine, ți s-a părut normal să claxonezi, să urli la polițiști, să-i înjuri pe maratoniști și în cele din urmă să comiți supremul act de civism – să-ți verși năduful pe Facebook.

Nu știu dacă ai auzit de o tipă pe nume Karma, dar să știi că e puțin supărată pe tine.

Între ăia 14,000 de oamenii erau unii care s-au antrenat luni bune de zile ca să poată alerga distanța pe care tu poți să mergi 363* de zile pe an cu mașina, erau alții care au venit de la mii de kilometri distanță, din Europa și de pe alte continente, erau alții care alergau în cărucioare cu rotile și erau alții care au strâns de la prietenii lor zeci de mii de euro pentru copiii săraci ai României, pentru bătrânii fără ajutor, pentru cei, tineri sau bătrâni, care vor putea, mulțumită lor, să-și ducă boala cu demnitate sau să moară fără rușinea durerii. Nu ți-am spus lucrurile astea azi când te-am văzut în trafic pentru că am bănuit că mergeai la mall și n-am vrut să-ți pice popcornul prost.

Acum, vezi și tu cu fata asta, cu Karma, cum vă-nțelegeți, nu știu, poate nu e bine să lași lucrurile așa… Uite câteva chestii pe care ai fi putut să le faci ca să nu fi ajuns în situația asta:

Continue reading…

21 de kilometri, 150 de instituții

Dragos Bucurenci Bucharest Marathon

Acum un an nu alergasem niciodată mai mult de 5 km, dar prietenii de la Fundația Hope and Homes for Children Romania m-au convins să-mi depășesc această limită, iar Alex Gâlmeanu, Ioana Banu și Cori Grămescu m-au ajutat s-o fac, alergând împreună cu mine câte 10 km fiecare la Bucharest MARATHON.

Mi-am promis atunci că peste un an o să încerc și un semi-maraton și, deși în mai am alergat fără probleme 10 km cu Emi Gal la Bucharest HALF MARATHON, acum eram gata să nu mă țin de promisiune pentru că nu am apucat să mă antrenez cum trebuie.

Dar m-au inspirat Vladimir Drăghia și Cristian Botan care și-au propus, de asemenea, să-și depășească limitele duminica asta. Și m-au încurajat sfaturile lui Andrei care este un model nu doar de sportiv, ci și de coach.

Iar cel mai tare m-au motivat colegii de la Hope and Homes for Children care și-au propus acum 18 ani să închidă toate instituțiile de tip vechi de creștere a copilului din România. Pare o muncă sisifică, dar ei reușesc s-o pună în practică, instituție cu instituție. Și în câțiva ani vor reuși s-o ducă la bun sfârșit.

Poate nu știați, dar la începutul anilor 2000 în România aproape 100.000 de copii creșteau în infernul orfelinatelor, al căminelor-spital și al centrelor de plasament. Astăzi, mai sunt doar 8000 de copii în 150 de astfel de instituții. Deci se poate!

Așa că am să le urmez exemplul și am să-mi țin promisiunea, alergând 21 de km duminică. Evident, dacă o țin în ritmul ăsta, e destul de limpede ce mă așteaptă anul viitor…

Continue reading…

Banalitatea răului și grozăvia lui

HITLER către GOEBBELS în 1941: În ceea ce priveote problema evreiascã, se poate stabili acum cã un om ca Antonescu acþioneazã în acest domeniu într-un mod mai extremist decât am fãcut noi pânã acum

Am terminat zilele astea cartea Hannei Arendt dedicată procesului lui Adolf Eichmann în Ierusalim, cunoscută mai ales pentru subtitlul ei – „Un raport despre banalitatea răului”. Este una dintre cele mai nuanțate analize ale Holocaustului, scrisă cu inteligență sclipitoare și cu verb șfichiuitor, și nu pot să v-o recomand îndeajuns.

Dar ceea ce m-a impresionat cel mai tare citind-o nu a fost teza principală a autoarei, care a stârnit scandal în epocă și pentru care cartea este, de altfel, faimoasă. Ce mă bântuie și acum sunt cele câteva pagini dedicate României. Să vă explic de ce.

Arendt insistă că a-i prezenta pe artizanii Holocaustului ca pe niște psihopați sadici este greșit și neproductiv.

„În ciuda tuturor eforturilor acuzării de a-l prezenta ca atare, toată lumea a putut vedea că acest om nu este un monstru”, scrie ea despre Eichmann la proces. „Problema cu Eichmann este tocmai că atât de mulți alții au fost ca el și că nici unii nu au fost nici smintiți nici sadici, ci că au fost cu toții, și încă sunt, teribil și terifiant de normali”.

De unde și subtitlul cărții, care a făcut, la rândul său, istorie. Asta nu înseamnă că, dacă toți pot fi vinovați, nimeni nu e vinovat. Din contră, spune autoarea:

„sub teroare, cei mai mulți oameni se vor supune, dar câțiva vor refuza să se supună, așa cum lecția țărilor cărora li s-a propus Soluția Finală este că «s-ar fi putut întâmpla» peste tot, dar că în fapt nu s-a întâmplat peste tot.”

Continue reading…

Cinci zile, cinci arme, cinci uniforme

Dragos Bucurenci

Săptămâna trecută am avut privilegiul de a experimenta cinci dintre uniformele Ministerului Afacerilor Interne în cadrul unei campanii de promovare a Zilei Porților Deschise pentru Copii care are loc pe 1 iunie, între orele 9 și 13, la sediul M.A.I. din Piața Revoluției.

Vă invit să participați la acest eveniment pentru a-i cunoaște pe super-eroii în uniformă care își fac datoria pentru siguranța noastră.

Dacă vreți să vă faceți o idee despre cum arată o zi din viața acestora, aruncați o privire pe cele cinci spoturi pe care le-am realizat săptămâna trecută:

Trupele S.I.A.S. ­­– Serviciul pentru Intervenții și Acțiuni Speciale

Am fost absolut dat pe spate de profesionalismul acestor luptători de elită, de calitatea pregătirii fiecăruia, de seriozitatea și de exigența cu care își tratează antrenamentele.

Continue reading…

De ce nu va reuși inițiativa pravoslavnicilor de modificare a Constituției

Nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.

„Dacă nenai puterinţă, la ce chichirezi gâlceavă?”
– Anton Pann, „Povestea vorbei. Despre beție iarăși”

Pentru ca revizuirea Constituției să aibă loc, nu e suficient ca 3 milioane de conaționali să strige sus și tare că familia e formată dintr-un bărbat și o femeie, ci trebuie să se întâmple mai multe lucruri.

Trebuie să existe o inițiativă validă din partea unei instituții sau a unui grup de cetățeni care au acest drept. Condiția asta pare, într-adevăr, să fi fost îndeplinită.

Proiectul de reviziuire trebuie să primească avizul Curții Constituționale care are sarcina să verifice „constituționalitatea” proiectului. Apoi Parlamentul trebuie să voteze (cu o super-majoritate) proiectul de revizuire, iar în cele din urmă trebuie organizat (și câștigat) un referendum.

Aș vrea să mă opresc puțin asupra controlului de constituționalitate. Pravoslavnicii se vor mira să afle că poporul nu poate să modifice Constituția după cum îl taie capul. Și asta din cauză că părintele Constituției, mai mult sau mai puțin regretatul Antonie Iorgovan, într-un moment de rară înțelepciune, a prevăzut situația în care poporul ar lua-o puțin razna și ar dori să modifice Constituția până la punctul la care ar face republica (și ansamblul de drepturi fundamentale pe care ea le garantează) de nerecunoscut.

Continue reading…

Brâncuși nu e al nostru

Constantin Brancusi - V-am lăsat săraci şi proşti, v-am găsit şi mai săraci şi proşti

Spre sfârșitul anilor ’90 am petrecut o săptămână la Târgu-Jiu și mi-am omorât după-amiezele pe malul Jiului, păzind Masa Tăcerii de turiștii îndrăgostiți de opera lui Constantin Brâncuși. Acești vajnici iubitori ai artei moderne se năpusteau asupra grupului statuar cu un entuziasm și o familiaritate față de exponat pe care nu le-am mai reîntâlnit, zece ani mai târziu, decât în magazinele Ikea.

Am văzut în acele după-amiezi gorjene hoarde de pasionați ai avangardei, mustind de catharsis și duhnind a minimalism, cocoțați cu picioarele pe Masa Tăcerii sub privirile bovine ale celor care le făceau poze. Din Aleea Scaunelor, vreo două lipseau, iar alte câteva erau avariate. Poarta Sărutului purta și ea urmele pasiunii de nestăvilit a iubitorilor artei brâncușiene: numele acestora fusese scrijelit aere perennius în dalele de piatră.

M-am gândit atunci că motto-ul posterității lui Brâncuși ar putea suna așa – „Ferește-mă, Doamne, de ai mei că de străini mă apăr singur!”

Când am vizitat la Paris atelierul lui Brâncuși din fața Centrului Pompidou, câțiva români se plângeau că acesta putea fi admirat numai din spatele unor pereți de sticlă care nu permiteau vizitatorului să interacționeze cu spațiul și cu arta marelui creator. Abia atunci am înțeles ce lucru bun a făcut în anii ’50 Academia Republicii Populare Române când a refuzat moștenirea pe care Brâncuși voia s-o lase statului român. Academicienii (între care Sadoveanu și Călinescu) l-au acuzat pe sculptor de „lipsă de sinceritate” și de faptul că „speculează prin mijloace bizare gusturile morbide ale societății burgheze”. La prima vedere, o gravă greșeală de perspectivă. Dar vă dați seama ce s-ar fi ales de atelierul sculptorului dacă ar fi ajuns la Târgu-Jiu sau la București la cheremul turiștilor, al primarilor și al altor patrioți de ocazie? Pe lângă o asemenea crudă soartă, țarcul de sticlă de la Paris pare un destin net superior și o punere în valoare infinit preferabilă.

De când cu campania pentru achiziționarea Cumințeniei Pâmântului aud din nou că „Brâncuși e al nostru” și refrenul ăsta îmi dă un fior rece pe șira spinării: pentru că tot ce e „al nostru” e, de fapt, al nimănui.

Continue reading…

Concertul speranței

Hope Concert

Am prezentat câteva zeci de evenimente caritabile în ultimii ani și pot să spun cu mâna pe inimă că Hope Concert de anul acesta a fost cel mai frumos dintre toate.

Violonistul Alexandru Tomescu, soprana Irina Iordăchescu, violoncelistul Marin Cazacu, pianistul Andrei Licareț, actorul Marius Manole și soliștii Dan Bittman, Paula Seling și Feli, precum și tinerii și talentații membri ai Ansamblului Violoncellissimo au făcut un spectacol de zile mari.

Prim-ministrul Dacian Cioloș (care a venit însoțit de soția sa, Valerie, o prezență caldă și modestă, de-o gentilețe cuceritoare) a vorbit despre iubire. Da, ați citit bine. Premierul a vorbit imediat după un film care a lăsat întreaga sală în lacrimi. Discursul pregătit era unul bun, dar în situația dată ar fi sunat prea tehnic, prea rece. Așa că premierul a improvizat și a făcut-o cu mult talent:

Continue reading…

Ce căutau zeii greci la Târgu Mureș

Dragos Bucurenci Asociatia Curtea Veche

Mi-au rămas în suflet trei secvențe din călătoria pe care am făcut-o săptămâna trecută în Mureș, la invitația Asociației Curtea Veche, care, cu sprijinul Azomureș și Dafcochim, a donat 2.000 de volume din seria “Cărţile copilăriei” elevilor de la Şcoala Gimnazială din Şăulia și de la Şcoala Gimnazială “Serafim Duicu” din Târgu Mureş.

Prima este a covorului de școlari așezați turcește în jurul Anei Popescu și a lui Barna Nemethi, care le citeau din „Cei Trei Mușchetari”. Zecile de voci, de șușoteli, de chicoteli și de îmbrânceli pe care niciunul dintre vorbitorii de la microfon nu reușise să le domolească mai înainte s-au stins ca prin farmec. N-aș fi crezut că în secolul hiperstimulării senzoriale și al desenelor animate 3D, o poveste bună citită cu pasiune și cu talent mai poate avea același efect captivant pe care-l avea acum 30, 100, 500, 2000 de ani.

Continue reading…

Adolescență fără carte de identitate

lanturi

Știrea ar suna cam așa:

Câțiva copii veniți de la un centru de plasament din București pentru a asista la lansarea Raportului “Eșecul Post Instituționalizare”, n-au fost lăsați să intre în sediul Reprezentanței Comisiei Europene la București, unde avea loc evenimentul.

Sunt închise în această propoziție mai multe drame și tragedii ale societății contemporane. Ce s-a întâmplat, de fapt?

Vișinel Bălan, un tânăr care a crescut în orfelinate, a vrut să vadă cât de bine sunt pregătiți adolescenții și tinerii din centrele de plasament pentru viața independentă. Pentru asta, a parcurs peste 22 000 km în 27 de județe, a vizitat 190 de centre de plasament și a intervievat peste 1000 de adolescenți și tineri instituționalizați. Ce a descoperit a fost mult mai mult decât s-a așteptat. Nu doar că aceste centre nu-i pregătesc pe copii pentru viața independentă, ci că abuzurile din sistem, care i-au întunecat și lui Vișinel copilăria, continuă și astăzi nestingherite.

Au fost centre de plasament și chiar județe întregi care au refuzat să-l primească pe Vișinel. În multe altele, educatorii au răspuns în locul copiilor, în altele Vișinel nu a fost lăsat să adreseze anumite întrebări.

Studiul are cu siguranță lacune, dar tocmai aceste lacune vorbesc în gura mare despre problemele unui sistem care are cu totul alte priorități decât nevoile copiilor abandonați.

Continue reading…