Fetiţa lângă care aşteptam liftul părea foarte bolnavă. Sub căciuliţa şi sub fularul nepotrivite pentru temperatura din spital, îi puteam vedea trăsăturile feţei. Erau deformate de boală, ca şi picioarele ei, umflate dizarmonic în pantalonii de trening.
Fetiţa plângea tăcut. Lângă ea, tatăl încerca s-o consoleze. “Gata, acum mergem acasă, de ce mai plângi?”. Fetiţa plângea în continuare. Mă simţeam stingher.
Lângă ea mai stătea, înţepată, cu privirea pironită în uşa liftului care nu mai venea, o doamnă într-o haină cu guler de blană. Părea să fie mama ei. Am vrut să mă întorc spre fetiţă, să-i prind privirea şi să-i spun ceva. Încă nu mă hotărâsem ce.
N-am apucat să mai fac nimic. Femeia s-a aplecat spre fetiţă şi i-a şuierat în ureche: “Nu ţi-e ruşine că te vede toată lumea cum plângi?” Fetiţa a sughiţat, înghiţindu-şi lacrimile. Pe faţa ei, încreţită de boală şi boţită de plâns, tristeţea capitulase într-un rictus deznădăjduit.
Mi-aş fi dorit s-o fi pleznit, mai bine. Dacă şi-ar fi bătut copilul, aş fi murit cu ea de gât prin tribunale. Dar împotriva violenţei emoţionale, Autoritatea pentru Protecţia Copilului e, de cele mai multe ori, neputincioasă. În plus, violenţa emoţională e monedă curentă în creşterea copilului în România. Nu credeţi? E suficient să deschideţi puţin urechile în parc, pe stradă, în autobuze.
Sau, dacă vreţi simptomatologia recentă, uitaţi-vă la generaţia spontanee de copii emo, care s-a întins ca un rimel prost peste ridurile României. Copiii crescuţi cândva cu cheia de gât au ajuns astăzi părinţii unor puşti care s-au apucat să-şi deseneze pe faţă, să-şi înnegrească hainele şi să-şi scrijelească în vene disperarea de a se fi născut.
Din punctul meu de vedere, copiii emo sunt o tuşă groasă. Mai mult decât despre propria alienare, ei vorbesc despre miopia unei societăţi care are nevoie de tone de rimel, de vene crestate şi de sinuciderea unui copil de 12 ani pentru a înţelege că ceva e greşit de ani buni de zile cu halul în care sunt crescuţi copiii în ţara asta.
O jurnalistă m-a întrebat cândva ce cred despre curentul emo. I-am spus că pot să înţeleg de ce ar îmbrăţişa acest curent un copil care n-a avut parte de cea mai bună dintre familiile posibile. “Dar unii dintre ei, mi-a replicat doctă jurnalista, provin din familii înstărite, în care li s-a oferit tot ce şi-ar putea dori un copil.” Eram siderat. Această adevărată fiică a mamei Omida părea să creadă că ştie tot ce şi-ar putea dori orice copil.
Din păcate, nu e singura care perpetuează un clişeu de gândire, după care copiii sunt un fel de animale de casă, care trebuie mulţumite cu apă, hrană, adăpost şi puţin scărpinat. În opinia încă prea multora dintre români, treaba părinţilor e să le asigure copiilor bunăstarea materială. Creşterea lor propriu-zisă vine apoi de la sine. N-are nici un sens, părinte fiind, să-ţi baţi capul cu asta. Ce nevoi are copilul, ce-şi doreşte el şi ce vrea – astea sunt mofturi.
Încă din vremea dictaturii, am învăţat că un copil care are ce mânca şi ce pune pe el e un copil fericit. Dictatura a trecut, dar mulţi dintre părinţi se poartă şi astăzi ca şi cum ar crede că prânzul de duminică pe Herăstrău, tricoul D&G şi ochelarii Dior ţin loc de mamă şi de tată.
Desigur, am uitat iubirea. Pe lângă casă şi masă, părinţii noştri îşi iubesc copiii. Dacă-i întrebi cum anume îi iubesc, s-ar putea să-i pui în încurcătură. De cele mai multe ori, se vor refugia într-un loc comun: iubirea vine de la sine, nu are nevoie de explicaţii, nu se învaţă din cărţi şi nu se poate spune în cuvinte.
Într-o carte despre cum să (nu)-ţi creşti copilul, Claude Halmos, un psihanalist francez, atrage atenţia asupra următorului lucru: din cauză că toată lumea crede că iubirea dintre mamă şi fiu e înnăscută, aproape orice se petrece între aceştia doi poartă denumirea de “iubire”. Orice înseamnă aici chiar orice: abuz emoţional, înjurături, agresivitate, bătaie, chiar viol. Iubire e, până la urmă, şi în vorba crâncenă a românului: “eu te-am făcut, eu te fut primul, eu te omor”.
Cartea se numeşte “Pourquoi l’amour ne suffit pas” şi susţine o teză îndrăzneaţă: iubirea maternă nu e nici instinctuală, nici naturală. Ea se educă şi poate fi educată atât bine, cât şi prost.
În România, dacă e să judeci doar după agresivitatea din stradă sau după ştirile de la ora 5, familiile perpetuează cele mai deviante modele de iubire. N-am întâlnit încă părinţii care să-şi nenorocească odraselele cu bună ştiinţă, dar întâlnesc la tot pasul părinţi a căror singură scuză pentru toate abuzurile la care-şi supun copiii este că o fac “din dragoste”.
E plină ţara de copii cu sufletele schimonosite de părinţi care nu ştiu să iubească. Şi ceva îmi spune că nici curentul emo, nici Marilyn Manson, nu le vor plăti în viitor protezele.
:: Elle, august 2008
Ceva imi spune ca vei reusi sa luminezi macar cateva familii cu editorialul asta.
Bai!
Fii atent. Am stat cu fiica-mea 5 ore la spital sa faca o tomografie care dureaza 2 minute.
A doua zi, a trebuit tinuta de trei adulti ca sa-i poata pune doctorita electrozii pentru EEG.
Ah, are 3 ani.
1. Fa un copil si stai doua ore pe zi cu el.
2. Mergi cu copilul tau la spital.
3. Rescrie articolul asta prin prisma experientei.
Ca sa nu ma cataloghezi direct drept un troglodit, iti spun urmatoarea mica poveste. Inainte de a se naste Irina (fiica mea), o mare placere era ca impreuna cu sotia mea sa ne inchipuim “cum o sa fie”. Ce mutra o sa aiba. O sa aiba ochii ca mine, ca ea, ca fratele meu, ca sora ei etc
Cand am vazut-o, am inteles ce mi-a spus odata un prieten devenit tata: “Nu ai cum sa intelegi!”.
Stii cum arata Irina? prima oara cand am vazut-o? Arata cunoscuta. Ca si cand as fi cunoscut-o dintotdeauna.
Intr-o zi, poate, o sa-ti vezi copilul prima oara si o sa-ti para cunoscut de-o viata. Si ce ai scris mi sus nu o sa mai aiba nici un sens. Oricum nu sensul pe care i l-ai gasit acum.
Sunt jenanti parintii astia care sunt asa de duri cu copiii lor.
Cat de adevarat 🙂
@ tavi : iarta-ma, tie ti-a trezit vreun sentiment de culpabilitate articolul ? pt. ca e putin pe langa subiect ceea ce spui aici,tinand cont de adevarul trist al celor scrise de Dragos, si anume abuzurile emotionale si nu numai la care sunt supusi copiii de catre parinti care nu au niciun habar cum sa faca treaba asta cu educarea cuiva.Iar argumentul ” tu ai copii?” ” eu am…” e vai de el deoarece fecundarea unui ovul poate fi facuta si de catre cel mai retardat dintre retardati, ce si cum faci dupa aceea si ce adult vei reusi sa modelezi e partea dificila.
Cred ca ai gresit retinand din articol strict partea cu spitalul si nu dezvoltarea ulterioara a povestii, am retinut nuanta psihologica a ceea ce ai spus si e frumos punctat dar articolul are meritele lui clare .
Prea putini parinti inteleg ca un copil e un animal ce nu are inca o gandire rationala si in consecinta trebuie dresat ca un animal.
Iar dintre cei ce inteleg partea cu animalul, putini sunt cei care depun efortul de a se interesa cum trebuie dresat un animal.
Recomand tuturor “Manager la Minut” de Ken Blanchard & Spencer Johnson. E o carte de dresaj al angajatilor ce cred ca poate fi folosita cu succes si la copii.
@tavi. Nu trebuie sa fii parinte ca sa ai o parere despre ce ii traumatizeaza pe copii. e suficient ca ai fost odata copil si ai simtit pe pielea ta ce inseamna educatia.
@petru. Stau prost azi cu simtul umorului. glumesti, nu?
Dadu, multumim pentru articol. Asa ma bucur cand le mai asterni si pe hartie…
@tavi, @Petru
Sper sa faceti parte dintr-o strategie de crestere a traficului acestui blog. Adica Dragos Bucurenci si/sau prietenii posteaza niste tampenii si/sau MIZERII iar cititorii reactioneaza.
Daca sunteti “for real” v-as dori multa si multe.
Of, e greu, e foarte greu sa ai responsabilitatea unui copil, mai ales in vremurile noastre. E greu sa ii zambesti zi de zi, ca si cand viata ar fi “roz”…E greu sa inveti sa iubesti cu adevarat…
Extra!
Multumesc, Dragos.
😉
Cu alte cuvinte copiii trebuie feriti de abuzuri. Dar a spune ca disciplina spre exemplu este un abuz este gresit. Cum inveti un copil cu disciplina? Aici e marea problema. Un copil are nevoie, subliniez, de program fix, de reguli in viata lui, iar treaba adultului este sa traseze acele reguli si sa se asigure ca sunt respectate. Copilul functioneaza la varstele mici, atunci cand este invatat baza, prin sistemul sarcina-recompensa-pedeapsa. Asta nu este abuz. Cuvintele acestea poate ca suna dur in urechile unora care le asociaza cu cine stie ce represiune emotionala. Dar lectiile asa se invata. Iar copiii pot fi, atunci cand vor, niste mici tirani in toata gloria:) E firesc ca si parintii sa isi piarda uneori rabdarea. E nevoie de mai mult decat de o propozitie de tipul:”NU mai plange ca te vede lumea si te faci de rusine” ca sa putem vorbi de un abuz.
Draga Dragos,
E trist ce povestesti mai ales ca se intampla intr-un spital. Copiilor le e foarte teama de spitale, de doctori, de intepaturi, de luminile care se aprind in saloane la ore mici ale diminetii, ca sa spele pe jos femeia de serviciu inainte sa vina profesorul la vizita.
Compasiunea si empatia sunt materii ce ar trebui predate la facultatea de medicina in primul rand doctorilor si apoi in scolile de asistente samd.
Despre reactia parintilor descrisa de tine pot spune ca e nepotrivita in context.
Eu nu-s de parere ca daca n-ai copii nu trebuie sa te exprimi in legatura cu acest subiect. Sunt si eu mama de Irina desi e alta Irina decat cea mai sus pomenita de tavi.
Ce vreau sa-ti spun este ca atunci cand ai un copil momentele de frustrare si de neputinta pe care le traiesti in prezenta/ in legatura cu copilul tau sunt multe. Si nu ne invata nimeni sa fim parinti, invatam din mers, din ce apucam sa citim (daca citim) din ce ne amintim de-acasa. Mi se mai intampla si mie sa alunec (uneori si in public, spre rusinea mea), sa ridic glasul, sa cert copilul, sa fiu urata si rea si isterica. Sigur, la jumatate de ora dupa asta, copilul sare intr-un picior iar eu imi fac mustrari de constiinta si-mi jur ca n-o sa se mai repete, ca n-am sa mai scap haturile in halul asta, ca am sa ma straduiesc mai mult.
Copiii te dezarmeaza, Dragos, te bucura dar te si scot din minti. Ce mi se pare strigator la cer nu e rusinarea copilului aceluia de la lift pentru ca plangea in public. Am fost si eu cu copilul in spital si e o experienta pe care n-o doresc nimanui, niciodata. Doare mai tare gandul ca tocmai pleca din spital si-n loc sa se bucure, plangea.
Eu din fericire,nu locuiesc in Romania,dar citesc pe forumuri,ce pretentii au mamicile,societatea de la bietii copii…
Faptul ca spui unui copil bolnav ca e rushinos sa pling,copilului tau,care sufera…arata cam cum e societatea romaneasca…
Si eu sint parinte,si eu am avut copilul bolnav,cu el in spital,dar plingeam alaturi de el si de suferinta lui,ma durea mai tare decit pe el,sa-l vad cum sufera..
Acel copil nu plangea pt ca mama sa nu-i cumparase o jucarie. Acel copil plangea pt ca era bolnav (“îi puteam vedea trăsăturile feţei. Erau deformate de boală, ca şi picioarele ei, umflate dizarmonic în pantalonii de trening.”) si in acel moment avea nevoie de compasiune, de intelegere, nu de o mama care sa-i reproseze ca o face de ras si sa-i tresezsca in el sentimente de rusine ca este vazut de ceilati ca plange. Nu cred ca te duci la spital pt ca vrei sa te distrezi sau sa-ti faci mama sa fie mandra de tine. Ca sa merg mai departe cu povestea, acea mama nu fac ealtceva decat sa trezesca si sa creasca (inconstient) in copil un sentiment de vinovatie pe care il va duce in spate ani de zile si mai tarziu se va intreba de ce nu sunt in stare de nimic sau de ce ma simt vinovat intotdeauna.
Pacat ca mama (care trebuie sa-si afiseze in fata tuturor perfectiunea – vezi haina cu guler de blana) nu paote constientiza ca, poate, rusinea pe care o fi simtit-o la randul ei in copilarie nu o poate pune acum in “spatele” copilului.
De mult imi doresc sa existe cursuri pt parinti si copii, cursuri in care nu sa fie acuzati si sa fie invatati sa comunice intr-un mod constructiv, sa invetze sa-si exprime sentimentele astfel incat sa nu-i acuze pe ceilalti.
In familie se invata cum sa transmiti mai departe iubire iar iubirea nu pote fi inlocuita cu lucrurile materiale.
“Daca traiesc in critica si cicaleala,copiii invata sa condamne;
Daca traiesc in ostilitate, copiii invata sa fie agresivi;
Daca traiesc in teama, copiii invata sa fie anxiosi;
Daca traiesc inconjurati de mila, copiii invata autocompatimirea;
Daca traiesc inconjurati de ridicol, copiii invata sa fie timizi;
Daca traiesc in gelozie, copiii invata sa simta invidia;
Daca traiesc in rusine, copiii invata sa se simta vinovati;
Daca traiesc in incurajare,copiii invata sa fie increzatori;
Daca traiesc in toleranta, copiii invata rabdarea;
Daca traiesc in lauda, copiii invata pretuirea;
Daca traiesc in acceptare, copiii invata sa iubeasca;
Daca traiesc in aprobare, copiii invata sa se placa pe sine;
Daca traiesc inconjrati de recunoastere, copiii invata de este bine sa ai un tel;
Daca traiesc impartind cu ceilalti, copiii invata generozitatea;
Daca traiesc in onestitate, copiii invata respectul pentru adevar;
Daca traiesc in corectitudine, copiii invata sa fie drepti;
Daca traiesc in bunavointa si consideratie, copiii invata respectul;
Daca traiesc in siguranta, copiii invata sa aiba incredere in ei si in ceilalti;
Daca traiesc in prietenie, copiii invata ca e placut sa traiesti pe lume.” Dorothy Law Nolte (1954)
Felicitari Dragos pentru articol si pentru curajul de a te lua “in piept” cu exponentii cei mai feroce ai parintilor “buni si iubitori”. Citind comentariile imi tremura mainile de indignare si ma intreb cand si daca va disparea vreodata certitudinea acestor minunati parinti ca un copil este proprietatea lor si ca au asupra lui vreun drept.
Si cand vor inceta sa se mai foloseasca de patetica scuza “e greu sa cresti un copil” ca sa isi justifice rautatea sau incapacitatea de a se darui.
Felicitari pentru articol.
Eu am fost unul dintre copii care au stat mult prin spitale si stiu cum e. Imi amintesc cum eram dusa la gradinita si nimeni nu pricepea ce durere imi pricinuia despartirea de mama, de casa, de lucrurile cunoscute. Tatal meu nu a vorbit o saptamana cu mine pentru ca din motive ce nici nu tineau de materia respectiva am luat in clasa intai un patru la muzica(in ideea disciplinei). Si pot spune ca nu m-am simtit deloc pusa pe drumul cel bun de astfel de pedepse. Si pentru cine nu stie exista conceptul de disciplina pozitiva, fara strigate, reprosuri si lovituri. Nu de aia in care nu primesti niciodata incurajari pentru ca parintilor le este teama ca le vei lua drept laude si vei deveni o faptura rasfatata. Sau in care reprosurile si frustrarile parintilor se sparg toate in capul copilului. Asa ca texte de genul nu ai copii nu stii cum e sunt niste argumente jalnice. Nimeni nu spune ca e simplu sa cresti un copil, dar daca nu ai nici cea mai mica idee despre ce inseamna asta, intai intereseaza-te si fa copii dupa. Nici parinti perfecti nu exista, dar exista parinti responsabili care stiu la ce se inhama.
Felicitari pentru articol.
Bravo pentru un articol atat de la obiect. Sper sa il citeasca cat mai multi viitori parinti si parinti. Si sa ii trezeasca cumva.
Ce este interesant e ca articolul tau a scos la iveala mentalitatea care sta de fapt la baza modelului de educatie urmat de majoritatea parintilor: copilul dresat, conditionat rudimentar ca pe vremea lui Pavlov. Copilul care creste inhibat, vinovat de emotiile sale, neincrezator in faptul ca e iubit sau poate fi iubit si chiar modelul extraordinar de “copil supradaptat”. Sunt multe variabile, e imposibil sa nu gresesti, dar cred ca un strop de atentie, de constientizare, de documentare, de grija nu pot fi decat benefice.
Dragos,
Da-mi voie sa te felicit pentru un articol extraordinar. De concis, de bine spus si la obiect. Asta de la cineva care are deja copii si se loveste de multe ori de mentalitatea descrisa de tine in societate, unde uneori am impresia ca eu, copilul nostru si taticul lui suntem cam stingheri, pentru ca noi suntem “liberi” si ne ocupam de bogatia noastra spirituala in loc sa ne intereseze cate jucarii avem si ce marca de tricou… Am incercat de multe ori sa vad ce efect are asupra oamenilor inchistati in “vezi ca ne vede lumea, nu ti-e rusine…” o repriza de-a noastra de tavaleala la gramada prin iarba in locuri cat mai publice cu putinta, cu rasete pana simteam toti trei ca (scuze) facem pe noi. In afara de niste priviri cel putin “elocvente”, n-am obtinut niciodata macar o sclipire de intelegere de la cei vizati. Din pacate asta e situatia.
Te felicit inca odata pentru felul in care ai reusit sa vezi lucrurile fara a fi tata inca, sa stii ca tot ce ai simtit este real. Bravo!
@ tavi – Am trecut prin toate experientele pe care i le-ai propus lui Dragos, si mai mult de atata. Inca ii dau dreptate. Incearca sa cresti putin si sa iti deschizi sufletul sa vezi cat de frumoasa poate fi viatza cu copii, cu toate greutatile ei.
@ Petru – te rog spune-mi ca glumesti.
Adesea este important ca cel mic sa raspunda si neconditionat la ceea ce i se cere. Trebuie sa raspunda si sa actioneze imediat atunci cand ii strigi: “NU IESI IN STRADAAAA ! ! !” Nu este un moment in care trebuie convins sa nu iasa in strada. Pur si simplu trebuie sa se fereasca!
Parintele trebuie sa-si rezerve acest drept, aceasta autoritate. Ea se si exerseaza. Se verifica si se testeaza intotdeauna, incontinuu. Copilul trebuie sa inteleaga intotdeauna ca anumite lucruri nu se comenteaza, nu se discuta, sunt importante si trebuie facute in pura virtute a increderii copil-parinte. trebuie ca imediat ce-i strigi sa ia mana, sa se indeparteze de priza. Asta in ciuda faptului ca este invatat si convins sa nu umble la priza.
Sunt absolut de acord ca nu trebuie abuzat de acest mecanism. Fiica mea este un copil foarte independent si voluntar. Face parte din categoria care trebuie sa aleaga intotdeauna ceea ce trebuie sa faca. Ea trebuie sa aleaga singura sa faca baie seara si sa se bage in pat sa faca nani. Si o si face.
La spital… copilul trebuie pe cat posbil sa fie ascultator. Poate inafara de pericolul rutier, este cel mai important moment sa fie obedient. Ganditi-va ca i se fac lucruri pe care instinctul sau de conservare le refuza. Totusi, pur si simplu trebuie sa le accepte. Sunt adulti care nu mai au dinti pentru ca nu s-au dus cu anii la stomatolog, sau care mor pentru ca le-a fost frica de o operatie, de anlize sau nu vor sa ia un medicament amar. Si asta la 20, 30, 40, 50 sau chiar si mai mult.
Nu stiu daca intamplarea observata de Dragos Bucurenci este un abuz sau nu. Poate ca este, poate ca nu sunt cele mai bine alese cuvinte. Poate insa ca este acea autoritate exersata si intretinuta de parinti. O intarire a regulii.
Scuze ca scriu atat, nu vreau sa cad in nici o extrema. Nu exista nici o bucurie mai mare decat cea adusa de propriul copil. Nimic. Nu exista nimic comparabil cu bucuria de a-l vedea crescand, devenind om, fiind tot mai independent, tot mai coerent, tot mai inteligent, tot mai deschis.
La aproape orice se discuta despre cat de nociv este abuzul: abuzul de alcool, abuzul de droguri, abuzul de grasimi. Alcoolul, drugurile si grasimile nu sunt in sine nocive. Cred ca si aici ar trebui sa discutam la fel. Despre nocivitatea abuzului de autoritate parentala, nu despre nocivitatea autoritatii.
Nu trebuie sa fii parinte ca sa ai o opinie despre educatie.Poti fi doar copilul unui parinte si este de’ajuns. Dragos poate avea un ideal de parinte. Ca unchi si nas, ca fiu, are tot dreptul sa aiba opinii. Sunt parinti care il pot contrazice. Nu trebuie sa fii tata ca sa ai o opinie despre educatie. Si Rousseau a avut. Nu are nicio legatura cu educatia pe care o da Simbad lui Vlad sau nasa copiilor. este ceva descris in carti, in cartea despre educatie. Asa ca Dragos, nu lua in calcul carcotei de genul,. sa fii parinte si apoi sa vorbesti. Astia sunt mosii, sablonistii. Fii tu, cu ideile tale proaste sau bune despre educatie, a ta, a altora sau a celor despre care vrei sa scri. Restul , apa de ploaie.
“Mi-aş fi dorit s-o fi pleznit, mai bine. Dacă şi-ar fi bătut copilul, aş fi murit cu ea de gât prin tribunale.”
Dude, get real! Nu-s pentru violenta, nu doar ca nu ai un copil al tau dar si daca ai avea nu ai putea sa zici ca ai procedat corect pana nu l-ai vedea la casa lui. Uita-te prin vest la copiii ala neatinsi niciodata de parinti, super-brats! Nu mereu se poate prin vorba buna, crede-ma, asa e natura umana. In 99% din cazuri se poate prin alte metode decat bataia. Dar uneori copiii intra intr-o vrie, sunt daca vrei ca o persoana intrata in soc – o trezesti cu doua palme. Si fii convins ca pe un parinte bun il doar mai tare sufletul decat pe copil corectia primita( bataia e mult spus).
Hmm… comparatia copilului cu “animale de casă” e trista pentru ca arata ca pentru animale asta e conditia “normala”. Servesc drept baza de comparatie!
Oamenii fac copii pentru ca asa e planul lor personal de viata, pentru ca vor sa se “realizeze”. Dupa care se asteapta sa fie respectati, ingrijiti la batranete, iubiti.
De fapt poate ca fac copii din nevoia de a se simti iubiti in ciuda a tot, din placerea de a sti pe cineva total dependent. Cineva pe care o sa-l modelezi ca pe o plastilina dupa imaginatia ta.
Copilul ala n-a cerut sa fie nascut, parintii stiu de la inceput ce responsabilitati isi asuma, dar asta nu-i impiedica mai tarziu sa trâmbiteaze “vai cat m-am sacrificat pentru tine”, “imi datorezi viata”. Parintii mananca agurida si copiilor li se strepezesc dintii. Parintii fac prostii si copiii vin in valea plângerii. Recunostinta e cu semnul intrebarii.
@ simina, @Ionut Garbea, @simona: Ba Petru are foarte mare dreptate.
Nu va speriati de vorbe, Petru nu se refera la animale de genul “mai animalule”, sau “vita incaltata”. Ganditi-va ca sunt oameni care isi iubesc animalele ca pe proprii copii, si astia sunt oameni care au si copii biologici, asta spun medici veterinari si dresori. Drept exemplu sunt emisiunile de pe animal planet “growing up grizzly” sau alte “growing up…”. Cel mai bun exemplu e sa va uitati in paralel la emisiunile “It’s me or the dog” de pe animal planet, si “Take home nanny” de pe discovery, si o sa vedeti ca mijloacele folosite pentru educarea copiilor si a cateilor sunt extrem de asemanatoare, si nu implica deloc pedeapsa corporala si nici umilire, atat la copii cat si la catei. Sunt pur si simplu modalitati de a te face inteles de catre fiinte care nu au discernamantul ratiunii bine format sau maturizat.
Ma numar printre aceia care au fost crescuti pe principiul “dresajului”. Pot sa spun ca a fost traumatizant, dar traumatismul a provenit din cuvinte, si anume cuvantul “dresaj” si “animal”, tocmai pentru ca in limba romana aceste cuvinte au o conotatie degradanta. Probabil ca daca nu mi s-ar fi spus de la o varsta frageda ca mi se aplica “dresaj” si ca sunt ca un “animal” totul ar fi fost perfect. Mijlocele prin care mi s-a aplicat disciplina au fost cat se poate de sanatoase. Din pacate, abia acuma, ca adult pot sa apreciez felul in care am fost crescut, dupa ce foarte multi ani mi-am condamnat parintii ca fiind inumani pentru ca imi spuneau ca trebuie sa ma educe ca pe un animal ce trebuie dresat. Sungurul abuz pe care l-au facut perintii mei a fost sa verbalizeze acest concept, metodele au fost insa cat se poate de potrivite si sanatoase.
Poate ca daca personajele de genul cucoanei aleia de la spital si-ar trata si animalele si pe proprii copii cu mai mult respect, nu ar mai fi asa de socant sa observam ca amandoua categoriile trebuie crescute si educate in acelasi fel. Ar fi frumos ca lumea (ca personaj colectiv :P) sa respecte mai mult animalele si sa isi iubeasca mai mult copiii pentru ceea ce sunt ei, niste fiinte care se formeaza rational, dar care nu au inca maturitatea de a judeca independent. Poate cu mai multe articole de genul celui la care tot comentam noi aici (felicitari d-le Bucurenci) o sa ajungem si colo intr-o buna zi.
Peace
din pacate N-AI CUM sa vorbesti despre a creste copii pana nu ai facut-o. la fel cum nu poti sa vorbesti despre sex virgin fiind, despre dragoste pana n-ai trait-o, despre moarte pana n-ai avut o experienta legata de ea. sau, sigur ca poti, nu te opreste nimeni – dar nu faci decat sa smulgi un zambet indulgent de pe buzele altora, care shtiu mai bine cum stau lucrurile. iar cohorta de fani maturi cu argumente tip “n-am copii, dar am fost copil” (cine n-a fost?) nu e chiar magulitoare pentru un baiat asa destept ca tine.
Eu sunt unul dintre copiii care nu a fost niciodata “batut” de parinti. Sunt unul dintre copiii care a fost crescut de niste oameni mult spus intelectuali, dar care au gasit alte solutii la asa-zisele probleme cauzate de mine. Am trecut prin perioade grele si am simtit nevoia de izolare, de revolta, samd, specifice probabil multora la o anumita varsta. Ceea ce stiu este insa ca am castigat o independenta incredibila realizand ca nu mi-e frica si nu imi va fi frica de cineva vreodata, ca nu ma gandesc ca daca vreo persoana intinde mana spre mine este pentru a ma lovi. Nu sunt “mutilata” nici fizic, nici psihic si pt asta trebuie sa le multumesc parintilor mei care nu au functionat pe principiul simplist si idiot “eu te-am facut, eu te omor”.
Prea adevarat.
Sunt tata si am simtit in fiecare zi de la naterea fetitei cum creste dragostea in mine. Nu stiu cum functioneaza la mame, dar tatii invata dragostea si ingrijirea pana ce acestea se confunda, dar ne implinesc. Cred cu tarie ca dragostea se invata si se educa, iar cand este vorba despre copilul meu “I do not give a damn” despre ce considera societatea ca este corect, cred in ceea ce simte si imi trasmite copilul meu si mai cred ca imi este foarte usor sa o educam, cu conditia – sine qua non – ca fiica mea sa stie ca este iubita neconditionat, total, inifinit. Pe urma poate incepe educatia.
Dragos aduce 2 probleme in acest articol minunat:
1. Spitalele din Romania sunt niste surse de trauma garantata pentru copii. Mai nimic din mediul sectiilor de pediatrie si din pregatirea personalului medical nu ajuta copilul sa se relaxeze si sa treaca mai usor peste acest episod. Ceea ce spunea un cititor de mai sus, faptul ca a trebuit sa stea 2 ore pentru o interventie minim invaziva, ne arata cat de pregatit este sistemul nostru sanitar sa trateze copiii. Mai mult, cine-i sprijina pe parintii care trec prin momentul egal traumatizant de a sta cu copilul in spital??
2. Am avut norocul sa mergem al treilea an consecutiv cu fiica-mea la mare. Este extrem de obositor sa suporti urletele parintilor care in loc sa isi sprijine copilul in aventuras de a descoperi mediul ii augmenteaza interdictiile. Sunt convins ca si copiii si parintii s-au intors din acel concediu mai obositi decat au plecat. Nu mai spun de crizele de isterie ale mamelor, mai ales, ca un alt copil le-a calcat si le-a adus nisip pe cearceaf. Copilul trebuie incurajat si sustinut pentru a explora si a descoperi, iar parintii sunt (sau ar trebui sa fie) niste ghizi in aceasta aventura.
Genial articol. Felicitari.
@Petru: iar eu recomand “59-Second Employee: How to Stay One Second Ahead of Your One-Minute Manager (Paperback)” 😛
Dragos, felicitari pentru articol!
Eu simt nevoia sa vin un pic in apararea parintilor, nu a parintilor din povestea ta, dar a parintilor in general ..Toata lumea acuza parintii pentru problemele emotionale pe care le dezvolta copiii. Este numai vina parintilor pentru faptul ca copiii esueaza in scoli, este numai vina parintilor ca adolescentii au tendinte de sinucidere, ca devin victime ale drogurilor, ca vor sa fie “emo”etc.
Dar pe parinti cine ii ajuta?Pe parinti cine ii invata sa fie parinti?
Parintii nu sunt zei, sunt oameni! Parintii sunt acuzati, dar nu sunt “antrenati”, nu sunt pregatiti pentru acest “job”, poate cel mai solicitant si mai plin de responsabilitate job al vietii. Pentru tot restul lucrurilor din viata noastra invatam, ne pregatim, ne specializam, facem masterate si doctorate, vrem sa ne perfectionam. Si cautam in jur toate instrumentele care ne-ar ajuta sa fim mai buni in ceea ce facem. Cand vine vorba insa sa fim parinti, ceva straniu si nefericit se intampla: credem ca “a fi parinte” vine natural. Si poate ca asa este, dar nu vine natural sa stii sa fii un parinte bun.
Eu cred ca avem nevoie sa invatam sa fim parinti. Vestea buna este ca a venit si in Romania cel mai faimos curs pentru parinti din lume, iar din octombrie parintii care isi doresc sa aiba o pregatire in acest sens, o vor putea face. Un alt lucru frumos este ca la editura Tritonic a aparut Manualul Parintelui Eficace – de Dr. Thomas Gordon, o carte care a revolutionat parentingul din intreaga lume.
Exista si in Romania oameni carora le pasa de felul in care vor creste copiii nostri si vor sa schimbe lumea asta in bine macar un pic.
Multumim Dragos, pentru ca iti pasa.
Cand un copil plange pentru ca a suferit o dezamagire, pt ca e speriat, pt ca e confuz… il iei in brate. Punct. Nu ai nicio scuza sa faci altfel. Nu, nu sunt mama. Dar fac parte din acei copii care au plans singuri si stiu.
Nu ai destula rabdare pt copilul tau? Trebuia sa te gandesti la asta inainte sa il faci. Nu e o datorie morala sa faci copii… nu e o obligatie… Dar o data ce ai facut-o… devine o datorie mai presus de orice sa FII parinte.
Mariuca, nu, copiii nu au nevoie de reguli impuse. Copiii au nevoie sa fie lasati sa isi stabileasca singuri regulile, limitele, sa isi formeze singuri criteriile de evaluare. Au puterea de a invata singuri si de a se adapta perfect, atat timp cat sunt convinsi de iubirea neconditionata a parintilor. Tu vorbesti de dresaj, ceea ce e cu totul altceva si nu, nu se face cu copiii. Unii zic ca nici macar cu animalele…
Dragos, din punctul meu de vedere ai scris un articol subtire si detasat de subiect. Totul este cu mult mai grav decat parintii surprinsi si ostracizati de noua lor functie restrictiva de parinti. Copilul in Romania (habar nu am cum este in alte tari… pe cuvant ca nu stiu) este tratat ca orice altceva decat un OM. De aici pornesc toate problemele si dramele si sechelele. Priviti in jur si veti vedea clar si dureros cum vor creste copiii nostri. Habar nu am cum erau crescuti copiii inainte de razboi, dar dupa stiu sigur… in rusinea de a fi om. De la cateva luni, copilul afla ca e rusine ca s-a nascut o creatura atat de gretoasa si gresita: e rusine sa plangi, sa ragai, sa tragi basini, sa urli isteric, sa stai in cur in mijlocul aleii si sa-ti strigi frustrarea (ca jucaria nu sta pe cele 4 roti cand o tragi dupa tine). E gresit ca vrei sa mergi pe iarba in parc si nu pe alee ‘ca toti oamenii’, ca vrei sa gusti o piatra sau sa-ti bagi mana intr-un caca de catel, sa iei jucaria interesanta din mana altui copil, sa zgaltai cu toata forta un tufis. E gresit sa fii copil in Romania pentru ca e gresit sa fii om si sa reactionezi ca atare. E gresit sa vrei, sa-ti doresti, sa afli, sa incerci, sa gresesti, sa reinventezi, sa refuzi, sa respingi, sa ai pareri sa…
Cred ca e gresit sa incerci sa-ti cresti copilul in Romania.
Iar manualele de crescut copii, in Romania, sunt gresite pentru ca manual inseamna scoala si pentru ca pe asta o uram cel mai tare. Pe scoala din Romania. Pentru ca toata lumea din tara asta a inteles un singur concept gresit: TREBUIE. Ceva tot timpul ‘trebuie’.
Sa cresteti mari.
@tibi – a trebuit sa ma intorc, fara sa spun nimic nou, doar pentru a-ti da dreptate la reply. Si asta se vede cel mai bine cand esti detasat, cum suntem noi, care traim in viatza de zi cu zi in alta tara, unde copilul e cel mai presus pe lume, unde toate locurile sunt adaptate pentru copii, unde mi-am dus copilul de 3 luni la concert rock (pentru ca n-am vrut sa il las acasa) si am primit casti pentru el, am avut locuri speciale de alaptat si infashat etc. Unde, daca copilul meu mai face cate o boacana (ca ni se intampla celor mai buni dintre noi), nu primeste nicodata priviri urate si doar remarci lacrimogene de genul “eh, stai linistita, si noi am fost copii” sau “si eu am nepotei, sa iti traiasca…”, unde nu am vazut restaurant (chiar si extrem de select) fara toate accesoriile necesare entertainment-ului de juniori, de la DVD-uri la creioane colorate si jucarii, unde chiar si cea mai singuratica toaleta de pe marginea autostrazii are spatiu amenajat special pentru sugari, etc. Nu mai vorbesc de spitale, unde a mai trebuit sa ajungem de cateva ori, copilul meu nu va creste traumatizat de experienta spitalelor de aici, desi nu i s-au intamplat lucruri placute cand a fost, dar a fost tratat ca un OM (mic, dar tot om) si in tot ce i s-a intamplat acolo, sanatatea si comfortul lui au fost pe primul loc pentru tot personalul.
Pacat ca nu raspunzi la comentarii…
am citit cu sufletu’ la gura toate comment-urile pentru ca intamplarea se face ca azi sa fi deschis din pura intamplare blog-ul domnului Bucurenci. Io’s cititoare de elle si-mi era cunoscut articolul. Habar n’aveti ce bucuroasa am fost ca am putut sa-l citesc cu mama… Numa’ ca am ajuns la concluzia ca parintii mei vad si aud multe, mai si citesc pe deasupra si tot nu ajungem sa ne intelegem. Si eu am o mentalitate, de pustana care ar trebui sa devina adulta, poate prea lejera si delasatoare, dar toata viata am avut in fata reguli, oprelisti, si la un moment dat mi’am dat seama ca vreau si pot sa-mi fac singura jocul.
Parerea mea, neavizata, dar complet sincera e ca parintii gresesc in momentul in care nu constientizeaza ca a lor odrasla e de fapt o entitate, o noua personalitate care inainte de toate trebuie respectata, si apoi persecutata cu reguli care sa o atentioneze ca nu e libera.
Si’asa traim intr-o tara fantoma in care nimic nu e drept si asa cum se cuvine, de ce trebuie sa ne crestem copiii in aceeasi atmosfera intetosata de praful comunismului si naucita de democratie?