Pentru unii, copilăria la ţară a fost un basm frumos. Pentru mine, a fost mai degrabă un coşmar.
Fiecare 15 iunie era la fel. Nici nu coboram bine cu coroniţa de pe podium, că începea graba. Îi aruncam din mers învăţătoarei celofanul cu garoafe, îmi luam pe fugă rămas bun de celelalte bluze pepit sau cravate de pionier, o culegeam şi pe soru-mea de la coroniţele ei cu un an mai mari şi porneam, împreună cu bunica, în pas alert spre ieşire. Aici ne aştepta bunicul, în bascheţi albi, pantaloni lungi de culoarea cafelei şi cămaşă prazulie cu mâneci scurte, sub care se ghiceau câteva fire de păr alb strivite de maioul-plasă.
Cu dedicaţia şi precizia unui inginer de nave cosmice, bunicul face ultimele pregătiri la Oltcit-ul alb, burduşit de bagaje. Eu şi cu Simina ne aşezăm turceşte pe bancheta din spate, căci în locul destinat picioarelor stau înghesuite plase cu borcane goale învelite în ziarul “Scânteia”. După ce bunicul îndepărtează ultima impuritate de pe lamela ştergătoarelor, iar bunica îşi aranjează pentru ultima oară în oglinda parasolarului coafura împietrită cu fixativ, mica noastră şatră motorizată porneşte la drum.
Motivul grabei, ca întotdeauna: să nu prindem aglomeraţia. Bunica nu suferă aglomeraţia. Deşi nu conduce ea, sau poate tocmai de aceea, când nimerim într-o coloană de maşini în care se circulă “bară la bară”, strânge din buze, pufăie şi şuieră încet ca un marfar aproape de staţie, în vreme ce-şi clatină dezaprobator capul : “Am spus eu că trebuia să plecăm mai devreme…”
Destinaţia: la ţară, într-un sat de la poalele masivului Iezer-Păpuşa, unde s-a născut bunicul şi unde avem o casă de vacanţă. Aici urmează să stăm tot restul verii, cu foarte mici interludii turistice: Băile Felix sau alte izvoare puturoase de sănătate.
Viaţa la ţară se compune dintr-o serie de corvezi zilnice pe care morala proletară a bunicii şi a bunicului le fac să pară foarte potrivite pentru creşterea nepoţilor. Despre prietenii şi colegii noştri de la Bucureşti, bunica ne spune că sunt crescuţi “cu cheia de gât” pe maidanele dintre blocuri şi că “ar da orice” să aibă şi ei o casă la ţară. Aşa că în vreme ce ei bat mingea şi se plictisesc grozav jucând şotron sau leapşa printre tomberoane, eu şi cu Simina săpăm, greblăm, însămânţăm, plivim, udăm, culegem, alegem, despieliţăm, afânăm, vopsim, rindeluim, cărăm şi curăţăm.
Sigur, nu tot timpul. În vreme ce Simina, care e crescută mai mult de bunici, primeşte toate sarcinile cu o bună-dispoziţie suspectă, eu, care sunt crescut mai mult de părinţi, mă revolt şi cer să fiu lăsat în pace să-mi văd de joacă. Dezacordul se lasă cu invective, bunica mă face “obraznic”, bunicul şi cu soru-mea mă fac “putoare”, eu tot nu mă las. Conflictul degenerează iute şi se trece la corecţii fizice. Siminei i se face milă, plânge şi promite că “face ea”, mie mi se face ruşine şi consimt, totuşi, “să fac şi eu”.
În afară de corvezi, putem să ne jucăm, cu condiţia să mâncăm tot la masă şi să dormim după-amiaza. Evident, mă joc cu copiii de pe uliţă sau cu rudele din sat, nu pot să-mi chem prietenii de la Bucureşti. Bunica mai invită, totuşi, prietene de-ale Siminei, după ce le supune unui sever control de conformitate. Ca să poată trece testul, trebuie să fie cel puţin sclifosite.
Culmea ghinionului, ziua mea pică vara aşa că, până la vârsta de 14 ani, n-am apucat să mi-o serbez vreodată alături de prietenii mei. Din obişnuinţă, nu mi-am mai serbat-o cu prietenii nici în anii care au urmat, deşi nu mă mai împiedica nimeni.
Toamna, pe 14 septembrie seara, nici o singură zi mai devreme, Oltcit-ul ne aducea înapoi în Bucureşti. Epuizaţi, şi noi, şi bunicii, bifam încă o vacanţă de vis la ţară, despre care nu aveam să le povestesc prietenilor şi colegilor absolut nimic, pentru că nu se întâmplase cu adevărat nimic interesant.
:: Esquire, mai 2009
Tu crezi ca cei care vorba bunicii tale, au crescut cu cheia de gat intre tomberoane, isi amintesc acum cu drag de vacantele de vara?
Macar voi la tara respirati aer curat. Nu se poate sa nu ai si amintiri frumoase din vremurile alea.
Am ras cu lacrimi…ma regasesc si eu pe acolo.
Mi se pare trist, in general, faptul ca un copil nu are atata imaginatie incat sa se bucure de ce ii ofera vacanta la tara.
Pentru mine a fost cea mai frumoasa perioada din viata si cred in continuare cu tarie ca cine nu are bunici la tara ar trebui sa isi cumpere.
Ii compatimesc sincer pe copiii din generatia actuala, care cresc numai la bloc si numai la calculator. 🙁
imi sună foarte cunoscut (eu în schimb mai aveam timp şi de jucat o leapşa printre blocuri, câteva zile, până se gândeau ai mei ca trebuie să ne ducă la ţară … şi ne scoteau de la întreţinere, partea bună e că mâncam pepene mult şi mai pierdeam vremea prin vie, sau la furat de caise, pere şi alte minunăţii.
salut
am patit fix la fel
diferenta e ca eu am ramas cu nostalgia zilelelor alora
ah, o calatorie in trecut . si nu oriunde ; in copilarie . dragut ! nostalgic chiar . umpic “liric” pe ici si pe dincolo.
hmm, sa deschizi cu delicatete sertarele memorie. e cumva..
imi retin o lacrima de “hepines” 🙂
( mascara e totusi de calitate . ma rog !)
Interesant cum, desi atunci nu apreciai cine stie ce sapatul, plivitul, etc, ai ales o profesie care chiar cu asta se mananca. @ claudia Dupa mine, nu pare a-i lipsi nostalgia.
Si pierdeai carnavalul de sfarsit de an…cand toata clasa cumpara trei sticle de suc..unul negru, unul galben si altul pt profesori..si cineva aducea casetofonul, fiecare cerea cate o piessa…si toate sperantele tale se concentrau asupra unei singure fete cu care urma sa dansezi si poate…poate…sa o saruti. Pe obraz. Stii care cred eu ca e totusi avanatjul vacantelor tale? Ca faceau scoala sa para extraordinara, ca prima zi de scoala era prilej de bucurie, nu de tristete.
Eu nu-mi aduc aminte sa-mi fi placut vreodata vacanta la tara. Poate ma lamureste cineva si pe mine ce poate fi asa de misto la tara. Slava Domnului ca ai mei parinti ma lasau acolo doar 2-3 saptamani.
wow, mi se pare socant cum percepe lumea articolul asta…
Sublim!Mi-a placut tare acest fragment,a resit sa ma ‘plimbe’ un pic prin copilaria mea…sunt tot timpul grabita,imi dau seama ca in acest ritm scap esentialul si de aceea ma bucura mult astfel de momente,din ce in ce mai rare.
Am si eu un moment muzical de oferit 🙂
http://www.trilulilu.ro/mdm/71627c62fe5ac0
duoamne pazeste-ma ! dar ce aspect psihologic ne-o fi scapat ca intreaga “gama” de comenturi a devenit atat de socanta in perceptia dumitale ? sa fie “actiunea inconstienta” ecologica din “copilarie” ???
ai de grija ca francezii sunt cam pe la 1-2% verzi . si oricum mai verzi decat romania in urmatoarele 5 decenii . asta explica strategia de proasta calitate la fel ca si propaganda inferioara ca si un “demers continuu” in viitor .
p.s. ( germania are in jur de 10% in paridul grün (verde) ) asta iar spune mai multe decat clipurile alea ale voastre ticluite la gramada , nu-i asa ? oh god ! lesin la teatralisme “subtile” si imi vine sa string gunoiul din romania ca sa “fak” educatie ecologica . haaaa 😈
p.p.s. nici analiza tranzactionala nu reuseste sa faca minuni !!!
Iselin : nu reusesti o singura data cel putin sa de distantzezi de “subiectivismul” acesta atat de “ostentativ” si neprofesional ? cu atat mai mult cu cat cunosti pe cineva ? atitudinea ta mi se pare total najpa !!!
@ hortence: aberezi
@ runbaby: stii cum se zice, din momentul in care a fost scris si publicat, un articol nu mai apartine autorului lui, apartine cititorilor. asa ca nu ar trebui sa te mire ca fiecare intelege ce vrea. oricum e destul de ambigua intentia lui.
iaca tentativa semiotica : mira – LUNA ! sa vedem ce ne zic stelele-stelutzele !!! haaaaaa 😆
(cu riscul de a transforma asta intr-o disputa, desi nu-si are locul aici…)
Am vrut sa-i subliniez Claudiei (pe care n-o cunosc, intr-adevar) ca si Dragos pare nostalgic dupa vremurile acelea, ca intreaga idee a articolului este “la acea vreme nu ma bucuram de niste lucruri altminteri grozave”. Si e evident ca tonul scriiturii este autoironic, daca ne gandim la jobul pe care Dragos si l-a ales.
(Am facut acel comentariu pentru ca ai observat, poate, ca persoana aceasta, Claudia, isi incheie postarea cu un “diferenta e ca eu am ramas cu nostalgia acelor vremuri”, situandu-se in opozitie cu Dragos privitor la sentimentele trezite de nostagia vacantelor si a muncii in gradina, and thus missing the whole point.)
P.S. de aceea exista sectiunea Adauga un comentariu, ca sa-l adaugam, preferabil exprimandu-ne civilizat si, de ce nu, subiectiv
Salut Dragos, ciudat sa iti aduci aminte de vacantele de la tara ca de un cosmar.
Nu e vorba ‘copilarie’ ci de ‘vacante’. Restul de 9 luni de zile din an, erai cu cheia de gat, pe asfalt, in Bucuresti avand acces la tot ce aveau ‘orasenii’ acces – spre deosebire de copiii de la tara.
La fel ca si voi, fratele meu si cu mine eram dusi de pe 15 Iunie pe 15 Septembrie la tara. Cu o pauza de 14 zile cand eram dusi la mare.
Pentru mine vacantele la tara au fost ‘basm’.
auci ! eu nu m-am referit la claudia !!!
Daca te referi la prima parte a comment-ului, atunci o sa adaug doar ca n-am intentionat sa fiu ironica, doar sa observ schimbarea, intr-un mod nefericit ales, se pare.
patetic !!! ( uau 😯 la feminin vorbim ? )
(voila ! voi incerca sa ma abracadabrez si eu intr-un barbat ! tja ! imi fac rost de un penis mintenash 😆 )
p.s. duoamne ma intreb asa de pamplezir : sunt prea vulgara cumva sau am doar un vocabular de buruiana ?! indiferent ! consider ca este lipsit de trezamportantza in acest context ! hai paaaa !!! )
@hortance: am ajuns sa incercam sa ne insultam prin commenturi? draga mea, nu ti-ai gasit locul. (scuze, dragos, poti sa stergi daca vrei)
uau : ce sensibilitate ! ce ipocrizie !
( pardon! ce rezistenta ! se poate obtine in “dezvoltarea personala” ? sau asta cu “civilizatia” este o caracteristica a domniilor voastre ? mda ! cam asa ! moralistii ! )
Ehehei…si uite asa ai ajuns tu, “putoarea”, sa ecologizezi cu drag multi ani mai tarziu 🙂
Un caz clasic de “cel mai istet cedeaza”. O sa fac eu primul pas.
😀 merci !
Povestea e superba! Si cred ca acolo ai invatat sa iubesti natura, deci ti-a priit! 🙂
hihi si cand ma gandesc ca in fiecare vara plangeam de gatul parintilor ca vreau si eu la tara, ca toti prietenii mei…intr-un final au cedat si ne-am mutat cu totul la tara, apoi surpriza a venit orasul peste noi :).
coincidenta face ca tocmai m-am intors din zona de care pomenesti….te invidiez, mi-as fi dorit sa-mi petrec si eu verile pe meleagurile respective :). zona aceea e incarcata de mistic, istorie si fantastic :).
fiecare vrea ce n-are, nu?
eu, cheia de gat si insolatie pe betoane, printre betoane. dar erau si blocuri in constructie, se construia si o linie de tramvai (derdelusul nostru de iarna a fost asigurat vreo 2 ani- noroc ca se lucra incet). batai cu pietre invelite in pamant ( dar de ce ne-au caftit bunicii cand ne-au prins batandu-ne asa atunci nu am inteles). cinema (daca se poate fara stirea buniclor). pana la 12 ani am fost de 3-4 ori cate o zi la tara, la neamuri de grd n. sufeream si s-au hotarat ai mei sa ma trimita vreme de 1 zi (doar).
la 12 ani m-a dus prietena mea la sat la bunicii ei. de atunci si pana au murit au fost al 3 lea rand de bunci pt mine. recunsoc: nu am stat mai mult de 3 saptamani pe vacanta. la un moment dat m-am dus si singura.
da, am avut o copilarie frumoasa, chiar daca nu a fost nimic deosebit de povestit.
Foarte interesant! O perspectiva asupra copilariei la tara pe care nu o banuiam…daca ai timp sa citesti ceva pret de un minut iti las un link (asa ca de la o colega de maimultverde)http://evacristinaandroniu.blogspot.com/2009/06/copilarie-nefericita.html
Hmmm, daca stau bine sa ma gandesc si eu “uram” vacantele la tara, desi aveam scranciob in curte, pe lanteti de lemn, in care incapeam si eu si varul meu, si parca unul de interior amenajat de bunicul in patul, care n-a rezistat mai mult de o saptamana. Apoi erau jocul de-a pescuitul sub gutui, si mai tarziu chiar mersul la pescuit. Sapam, pliveam, cel mai tare ne zdreleam degetele curatand cate o tarna cu stiuleti de porumb, udam, dadeam de mancare la oratanii si ne rugam de bunici sa ne lase sa dam si la purcei desi ne era cam frica, si stateam de paza la pompa seara cand ei udau. Cand am mai crescut citeam, mai ales dupa amiaza, cand era foarte cald. Asa am parcurs tot ciclul Dune intr-o saptamana, desi nu imi mai amintesc mare branza decat ca Leto mi se parea mai badass decat tatal sau. 🙂
de unde avea bunica-ta fixativ?…lol