Ieri am început ziua cu un alt film din competiție, o coproducție ruso-germano-ucraineană, O sâmbătă obișnuită. Am plecat cu câteva minute înainte de sfârșitul proiecției, pentru că, deși a început bine, iar Anton Shagin e un actor charismatic și talentat, povestea s-a transformat pe parcurs într-o peltea fără sens.
Un tehnician de la centrala atomică Cernobîl află întâmplător de explozia reactorului 4 și încearcă să fugă din oraș împreună cu iubita lui (un detaliu istoric pe care nu-l știam: autoritățile a amânat cu 48 de ore anunțul cu privire la dezastrul nuclear, abia după ce s-a declanșat alarma de radiații din Suedia, și nu au început evacuarea locuitorilor din zonă decât abia a doua zi după explozie). Dar pe măsură ce orele trec, el începe să bea, se întâlnește cu fosta lui trupă, mai bea ceva, cânta la câteva nunți, bea și mai mult, se bate cu foștii colegi, mai bea, se îmbrățișează cu foștii colegi, nu se oprește din băut, până când povestea și scenariul devin foarte tulburi și pare că nu se mai întâmplă nimic. Moment în care, spectatorul, văzând zorii plictisului mijind, sfios plecă la prânz.
Ca să dau, totuși, vina pe mine, am să spun că, după un abuz de cinematografie sovietică pe care l-am consumat în adolescență la cinematecă, mi s-a atrofiat organul pentru filmele “rusești”.