În aprilie am scris pentru numărul de mai al revistei The One următorul text. Retrospectiv, nici nu știu dacă să recunosc că am fost naiv, credul ori prost de-a binelea.

Buna guvernare

Una dintre ideile formulate de Tony Blair în conferința pe care a ținut-o la București a fost că

“toți prim-miniștrii își încep mandatul atunci când sunt cei mai populari și cei mai puțin competenți și îl încheie atunci când sunt cei mai puțin populari și cei mai competenți”.

Cred că e foarte mult adevăr în această butadă, mai ales că vine din partea unui fost prim-ministru al Marii Britanii, o țară unde există școli cu tradiție în pregătirea viitorilor guvernanți.

Ne place sau nu, nicio școală nu te poate pregăti cu adevărat pentru slujba de președinte sau de prim-ministru. Paradoxul acestor funcții este că, pe de o parte, de competența celor care le ocupă depinde soarta a milioane de oameni, iar, pe de altă parte, numai experiența în funcție te poate face cu adevărat competent. Piloții de aeronave și cosmonauții au acum la dispoziție simulatoare care pot să redea aproape identic condițiile de zbor sau de imponderabilitate. Pentru șefii de stat nu există, însă, simulatoare. Așa că trebuie să învețe din mers, pe pielea noastră. Când spun asta nu vreau să fiu ironic, doar realist.

Am auzit de nenumărate ori, prin 2005 și 2006, oameni care votaseră cu Traian Băsescu și cu Alianța D.A. amintind cu regret eficiența cabinetului Adrian Năstase. Evident, vorbeau despre starea generală a economiei, despre mediul de afaceri și alte domenii “operaționale”, nu despre abuzurile și corupția care îi făcuseră să-și pună speranțele într-un candidat pe care nimic nu-l recomanda la vreme aceea ca un potențial șef de stat.

În timpul guvernării Boc, am auzit, de asemenea, laude retroactive la adresa cabinetelor Tăriceanu. Și, deși probabil acum vi se pare puțin verosimil, sunt convins că nu peste multă vreme oamenii vor începe să vadă care au fost, totuși, meritele guvernării Boc, care a reușit să țină economia pe linia de plutire în mijlocul unui naufragiu general.

În toate aceste evaluări nu este vorba despre fenomene de falsă memorie. Adevărul este că, deși nimic nu te pregătește pentru sluja de prim-ministru sau de președinte, odată instalat în funcție, curba de învățare are o traiectorie convexă și ascendentă. Cea mai bună dovadă este Ion Iliescu (și, să fim bine înțeleși, nu mă număr printre fanii domniei sale). Ultimul său mandat a fost și cel mai discutabil din punct de vedere constituțional dar și cel de care s-a achitat cel mai bine. Nu puține au fost ocaziile în care și-a îndeplinit rolul pe care cu toții îl așteptăm de la această funcție, acela de mediator al scenei politice, cu o eleganță de care nimeni nu l-ar fi bănuit capabil pe autorul moral al mineriadelor.

Dați-mi voie să vă mai produc o indigestie. La prima vedere, pare greu să identifici o evoluție pozitivă a actualului Președinte (mie cel puțin felul în care a înțeles să se poarte cu Regele și cu doctorul Arafat mi-a îndepărtat orice urmă de simpatie). Și, totuși, dacă e să fim drepți, e suficient să privim politica externă, un domeniu unde, să fim serioși, la început de mandat Traian Băsescu era la fel de priceput ca o dizeuză pusă să dirijeze o orchestră simfonică. Nu poți să nu vezi, însă, că în cele două mandate, performanța Președintelui s-a îmbunătățit considerabil și neașteptat. Comisariatul European pentru Agricultură, ca să dau un singur exemplu, e unul dintre succesele notabile ale domniei sale. Au fost momente, nu multe, în interminabilele scandaluri dâmbovițene, când cei doi lideri ai Opoziției au părut, prin ton și discurs, niște Cațavenci, iar Traian Băsescu a dat dovadă că știe cum trebuie să se poarte un Președinte. Singurul său merit în aceste încleștări a fost experiența funcției, nimic altceva.

Corolarul acestor stări de fapt este unul simplu: dacă Tony Blair are dreptate atunci când vorbește de competența șefilor de stat și de guverne, cele mai bune sfaturi pe care noii veniți în aceste funcții le pot primi sunt cele venite din partea proaspăților “foști”. Din păcate, orgoliile orbesc această judecată de bun simț, iar tranziția puterii se face, cel mai adesea, resentimentar și pe fugă. Am auzit niște povești care mie mi se par de groază despre unele tranziții de la Palatul Victoria. Imaginați-vă că la o companie oarecare directorul general își dă demisia  de pe o zi pe alta și nu-i lasă niciun fel de instrucțiuni noului numit în funcție. E de neînchipuit! Și, totuși, asta se întâmplă cu o țară întreagă la fiecare schimbare politică.

Cât de mult am avea de câștigat dacă am lăsa pentru o lună-două orgoliile la o parte, iar noii veniți le-ar cere sfatul proaspăților plecați. Dacă și unii și ceilalți ar înțelege că avem cu toții de câștigat dintr-o guvernare mai bună, indiferent de culoarea ei politică. La sfârșit de martie, Victor Ponta a spus că Adrian Năstase l-a convins să intre în politică, dar că Tony Blair a fost cel care i-a arătat cum se face politică. Îi doresc și ne doresc să fi învățat bine această lecție.

:: The One, mai 2012
:: foto: www.tonyblairoffice.org

Tags: adrian nastase, emil boc, experienta, guvern, guvernare, ion iliescu, tony blair, traian basescu, victor ponta