Posted by dragos bucurenci on October 4, 2009
Am pornit astăzi, alături de Andi Moisescu, în căutarea noilor monumente de for public care urâţesc Bucureştiul. Iniţial urma să parcurgem un traseu care acoperea mai multe sectoare, dar ne-am oprit, în cele din urmă, în sectorul 4 pentru că ne-am dat seama că fiecare sector merită o poveste a lui.
După distrugerile de dinainte de ‘90, Bucureştiul se confruntă cu un nou flagel: entuziasmul edilitar al primarilor generali sau de sectoare nu mai conteneşte să producă “opere” de cel mai îndoielnic gust, pe care fiecare le amplasează unde-i tună sau unde se nimereşte.
Oraşul începe să semene cu o mare sufragerie de bloc comunist, în vitrina căreia găsim bibiluri, macrameuri, gadget-uri defecte şi ambalaje lucitoare.
Am pornit de la Bellu, unde am admirat complexul statuar din gazon şi plastic, acest mini-Jurassic al Bercenilor. Am coborât la Tineretului ca să admirăm trăsura din gazon cu doar patru cai frumoşi (măcar dacă erau şese), apoi am păstrat un moment de stupefacţie la Budapesta, unde “ceasul integrării”, mutat de la Piaţa Universităţii, domină intersecţia. Periplul s-a sfârşit la “coada de balaur” de la fosta Piaţă Sf. Vineri, unde o desfăşurare hidoasă de gresie, inox şi marmură încearcă să compună un memorial indecent al legendarei biserici Sf. Vineri.
Urmărind în detaliu acest mic fragment al unui traseu turistic care s-ar putea face la scara întregii Capitale, am identificat, cred eu, problema acestor edili neinspiraţi: urâţenia pe care ctitoriile lor o răspândesc vine dintr-o sinceră şi naivă pornire către frumos. Toate aceste orori care înkitschoşează Bucureştiul sunt acea formă periculoasă a frumuşelului sau, dacă vreţi, a mai mult ca frumosului.
Frumuşelul este o mare pacoste. Greşeşti dacă crezi că ar fi o treaptă în drumul spre frumos. În staţia Frumuşel, cine ajunge este tras pe linie moartă. Şi stă acolo la căldicel, consumă ceai de muşeţel şi se ţine de degeţel cu alţii ca el.
(Irina Nicolau, Talmeş-balmeş de etnologie şi multe altele)
Emisiunea se difuzează duminica viitoare la 13:15 pe ProTV.
Posted by dragos bucurenci on July 3, 2009
Au trecut 7 ani de când s-a dus. M-am gândit la ce scria Cioroianu în 2002:
Irina avea atîta firesc în ea încît ar fi putut da la toţi cei cu care intra în vorbă şi tot i-ar mai fi rămas pentru o lume proaspătă, reîncepută. Avea prieteni cum nimeni altcineva. N-am întîlnit pe nimeni care s-o mîrîie, care să spună E bună, dar… sau E de treabă, dar… sau alte lucruri de acest gen – ceea ce este o performanţă naţională uluitoare. Era iubită de toţi. Am văzut în preajma-i, zglobii şi dezinhibaţi ca şi ea, studenţi din anul ‘02 şi studenţi din anii ‘70, trăind o normalitate fără ifose, cu bucurii omeneşti şi accesibile.
Mă uitam la cei care ne adunaserăm azi de dimineaţă ca s-o pomenim şi mă gândeam câtă dreptatea avea Ioana Popescu atunci când îmi vorbise despre oamenii pe care Irina îi atrăgea ca un magnet. Oameni foarte diferiţi între ei, dar care păstrează şi astăzi o legătură pentru că s-au cunoscut prin Irina. Mi-am dat seama azi dimineaţă, privind în jur, că, pentru mine, cineva care a iubit-o pe Irina e cineva cu care simt că am şi acum un prieten comun.
Prima dată când am vrut s-o cunosc, i-am trimis vorbă prin sora ei. Aveam 16 ani şi o ştiam din Dilema. Într-o zi a sunat telefonul, era ea, tocmai mă văzuse la televizor la o dezbatere cu liceeni difuzată pe Antena1. Fără să mă menajeze, m-a pus să-i promit că nu mai apar niciodată la televizor “vorbind cu toţi proştii”. E un sfat pe care am început să-l apreciez abia în anii din urmă.
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on June 26, 2009
Tata zice că becher e echivalentul românesc al lui bachelor. Dicţionarele zic altceva, dar de data asta îl cred pe tata.
Am încercat de patru ori. De trei ori m-am lăsat. Primii zece ani sunt grei, pân-ajungi în anu’ 3. În cazul meu, expresia a căpătat un sens aproape literal: n-au fost zece, au fost nouă. Dar a patra oară nu m-a mai terminat ea pe mine, am terminat-o eu pe ea. De facultate vorbesc. Cu o lucrare despre Muzeul Ţăranului Român, un semn de drag pe care i l-am făcut Irinei Nicolau. Ea venise cu ideea să dau la Istoria Artei.
Şi tot luna asta am devenit unul dintre cei zece traineri autorizaţi pentru România ai modelului Process Communication, aşa că în curând ne vom putea întâlni la cursurile pe care le voi ţine despre acest model.
Povestea merge mai departe. Eu plec o săptămână la ţară.
Posted by dragos bucurenci on January 29, 2009
de ziua ei
Nu am deosebit niciodata iubirea de cuplu de aceea care se naste intre prieteni. Calitativ, mi se par foarte apropiate. Consider la fel de valoroase iubirile scurte, intilnirile puternice, de tipul blitz-krieg, in care oamenii se devoreaza, se consuma, produc o combustie foarte speciala si se despart; imi plac situatiile in care oamenii se despart cu loc de buna-ziua desi, daca iubirea este foarte mare, nu mai incape buna-ziua.
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on December 3, 2008
Nişte nostalgici după Cântarea României vor iar să desfiinţeze Muzeul Ţăranului Român, fi-le-ar tezaurul folcloric de râs…
N-o să înţeleg niciodată totalitarismul acestor sfertodocţi care nu pot trăi liniştiţi dacă fiecare îşi cultivă şi îşi celebrează tradiţiile aşa cum îl taie capul. Nu le ajunge circul de la Tezaur Folcloric şi de la toate muzeeele etnografice din ţară, nu le ajung toate momentele presărate cu ştergare, “cânt popular”, “port naţional”, şi pupături plescăite pe icoane din toate emisiunile tv care simt nevoia să spună ceva despre tradiţie. Nu, dom’le! Caraghioşii ăştia vor acum să distrugă ultima urmă de discurs antropologic critic şi lucid din ţara asta şi să desfăşoare şi la muzeul din Kiseleff aceeaşi peltea plicticoasă a “tradiţiilor autentice”.
Află mai multe despre scandal aici şi semnează, te rog, o petiţie aici.
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on July 3, 2008
Eram la Manchester, aterizat de dimineaţă într-o clădire de birouri, zgomotoasă ca o fabrică şi primitoare ca un azil. Terminasem mai multe întâlniri cu oameni pe care nu-i cunoşteam, era aproape 6 şi gulerele albe îşi părăsiseră celulele, în aşteptarea unei zile mai bune. L-am întrebat pe Ian, tipul care se ocupase de mine şi singurul pe care-l cunoşteam de câteva zile, dacă are program pentru seară. Avea. În familie. Hala zăcea tristă şi goală. De pe fereastră, oraşul mă îmbia cu profile industriale, cu gri murdar şi cu negru cărămiziu. N-aveam nici un chef să merg spre “casă” – o fostă uzină transformată hidos şi impropriu în hotel.
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on January 29, 2008
Tot azi e şi ziua Irinei. Ar fi împlinit 62 de ani. Nu ştiu ce să mai spun, dorul de Irina n-are nume…
În Dilema Veche de săptămâna trecută, Alex. Leo Şerban a ales pentru colajul “15 ani de dileme” unul dintre textele ei:
Eu cred că Irina Nicolau trăia pe stradă. Aproape ca un aurolac, amuşina locurile şi oamenii. Intra în curţi, ca la ţară, dar nu ca să cumpere lapte, ouă, oale de lut, laviţe şi ii, ci ca să afle poveşti. Apoi le ţesea cu mîna ei, ieşeau poveştile ei. Aş fi putut alege oricare dintre aceste poveşti ale ei, publicate în Dilema, dar am ales-o pe asta, în care Irina vorbeşte despre tatuajele Bucureştiului. Nu ştiu pe nimeni să o fi făcut mai bine ca ea… (Alex. Leo Şerban)
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on December 14, 2007
Ieri dimineaţă mi-a trimis soru-mea câteva fotografii cu Irina Nicolau. Tata a găsit nişte filme vechi şi le-a scanat. Sunt de la lansarea “Haide, bre!” la Lăptăria lui Enache, cu Șerban Anghelescu şi Cezar Paul-Bădescu.
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on August 4, 2007
Am cunoscut putini oameni care sa iubeasca Bucurestiul la fel cum il iubea Irina Nicolau. Sunt plecat de vreo doua saptamani din tara si mi-am adus aminte de ea ieri-seara, cand am ajuns la Paris.
Irina a locuit o vreme aici, prin anii ‘90, cu o bursa oferita de Colegiul Noua Europa, si le scria celor din tara ca aici nu se simte bine, ca i-e dor de gardurile din Bucuresti. In vreme ce bucurestenii sunt nemaipomenit de inventivi cand vine vorba sa-si imprejmuiasca si ei cu ce au la indemana imobilele sau terenurile, gardurile Parisului sunt putine, metalice si monotone.
Pentru ca-i erau dragi Bucurestiul si bucurestenii, Irina protesta fata de abundenta dezarmanta a ofertei culturale, turistice si citadine a Parisului in singurul fel in care protestul ei putea fi credibil: punand in joc pitorescul, un indice obscur, o cotatie de negasit la Bursa.
M-au trezit in diminetile ultimelor doua saptamani zgomotele precipitate ale Londrei, iar azi-dimineata murmurul poliglot al Parisului, si m-am intrebat de fiecare data ce motive am sa ma intorc in tara.
Nu impartasesc pasiunea Irinei pentru garduri, asa ca n-am reusit sa gasesc un alt raspuns afectiv in afara catorva oameni pe care mi-ar fi greu sa-i vad la rastimpuri prea mari.
Londra m-a cucerit la prima vedere, acum mai multi ani, si mi-a reconfirmat la fiecare reintalnire pasiunea. „Noul Babilon”, cum a numit-o „La Repubblica”, are cu adevarat aerul unui punct focal al batranului continent si, prin extensie, al lumii. In locul unui „culture clash”, ceea ce am trait la Londra a fost mai degraba un „culture crush”.
Nu ma numar printre detractorii Bucurestiului. Are cateva cartiere inca foarte frumoase, are cateva cafenele, parcuri, restaurante absolut frecventabile, iar elitele lui, pestrite, poliglote si cosmopolite, intretin o efervescenta culturala si mondena relativ agreabila.
Cand sunt la Bucuresti, se intampla foarte des sa ma simt bine. Ceea ce ma ingrijoreaza, cand sunt departe de Bucuresti, este ca-mi lipsesc legaturile cu orasul capabile sa intretina un dor. Imi lipsesc gardurile Irinei.
Sigur ca am destule motive sa ma intorc in tara, am oameni pe care mi-e dor sa-i revad si proiecte pe care vreau sa le duc la capat. Nu ignor avantajele unei piete in tranzitie, in care totul e de facut, in comparatie cu piata occidentala, unde totul pare sa fi fost facut deja.
Dar nimic din toate acestea nu reuseste sa-mi prilejuiasca un raport afectiv cu Bucurestiul. Oricat mi-ar placea acest oras, nu stiu inca sa-l iubesc si, cu atat mai putin, sa-i duc dorul.
Daca as fi edil, as medita la chestiunea asta: la absenta relatiei afective a orasului cu locuitorii sai. Stiu, exista inca o groaza de probleme legate de functionalitatea urbei, dar, chiar si daca maine toate acestea ar capata o rezolvare miraculoasa, orasul tot ar fi lipsit de arhitectura sa afectiva. Nu ne e dor de asfaltul neted de-acasa, nici de iluminatul stradal impecabil. Si nici de ororile arteziene cu care primariile de sector au decorat cateva intersectii.
Poate ca, intr-o zi, cand vom fi distrus si ultimul parc al Bucurestiului, cand vom fi acoperit sau demolat si ultima fatada lipsita de termopane, ne vom pune si aceasta intrebare: de ce i-ar fi cuiva dor de Bucuresti?
:: text: EvZ
Posted by dragos bucurenci on January 28, 2007
La numai cateva zile dupa insangeratul decembrie, cand lupta pentru putere pune deja in umbra memoria eroilor si a eroismului, Irina Nicolau a facut, impreuna cu cativa prieteni, prima carte despre Revolutie.
Albumul cuprinde intre copertele sale o marturie care este cu atat mai graitoare, cu cat sursele ei stau sub specia efemerului: autorii au copiat sloganurile vopsite sau sprayate pe zidurile, vitrinele si gardurile din Bucuresti, au transcris fonetic strigatele coloanelor de revolutionari, au mers la cimitir si au inregistrat bocete, au adunat, pe scurt, tot ceea ce tinea de vocea bruta si neslefuita a strazii. I-a interesat mai putin cine a furat Revolutia si au salvat clipa. Albumul s-a numit «Ne-a luat valul», a aparut in samizdat in primele zile ale lui ianuarie ‘90 si a fost re-editat la Nemira sub titlul «Vom muri si vom fi liberi».
Cand fenomenul Piata Universitatii capata amploare, Irina Nicolau si-a luat din nou prietenii, i-a inarmat cu reportofoane, si a mers in Piata. Nu ca sa strige «Jos Iliescu» si nici ca sa recite in genunchi «Tatal nostru» (desi avea aceleasi optiuni politice si de credinta cu ale «pietarilor»), ci ca sa surprinda, din nou, ceea ce risca sa treaca neconsemnat: nu extazul si agonia, ci tusa, mai putin spectaculoasa, a omenescului, a cotidianului.
Cartea Irinei e singura sursa care da marturie despre aerul pe care-l respirau cei veniti sa protesteze, sa cante sau sa se roage la cel mai mare fenomen de masa de dupa Revolutie, pe care Irina l-a numit asa de frumos «gradinita sperantelor noastre».
Irina Nicolau este foarte des pomenita in legatura cu Muzeului Taranului Roman, unde a construit, alaturi de Horia Bernea, cea mai originala instalatie muzeala din Romania, distinsa in 1996 cu prestigiosul premiu «Muzeul European al Anului». Marile expuneri si conceptia generala i se datoreaza lui Horia Bernea, dar urma de nesters a Irinei si a dialogului indragostit dintre cei doi persista in fragmente si in detalii.
Ioana Popescu povesteste ca «era un domeniu in care nu-i placea sa colaboreze cu Horia, cand visa ea o anume expozitie mica, o salita. Astepta sa plece el din tara si incepea: „Acum, repede! Am doua saptamani, pe cai, hai s-o facem!“ Aduna obiecte din gunoaie, de pe strada, chema pe toata lumea – veniti, veniti, acum e momentul! – se facea, se termina si venea Horia Bernea. Si el se uita si zicea: „Iar ai facut un ciorapel…“».
Irina a profesat intreaga viata o poetica a prieteniei si a intervenit cu gratie salvatoare in destinul mai multor tineri pe care i-a invatat sa fie «trebnici», adica «sa nu balteasca». Ii placea sa-si spuna «scriitoare», nu etnolog, si, cand scria, o facea cu dragoste de oameni si de povestea pe care o inchega in jurul lor. A lasat in urma atatia prieteni indragostiti de cartile ei, incat este de necrezut cum de nu s-a incumetat inca nici unul sa scrie o carte despre
Irina Nicolau.
E drept ca, in fiecare an, suntem mai multi cei care o pomenim intr-un interviu inedit, intr-un comentariu academic, intr-un articol de ziar. Poate ca asta e destinul cartii despre Irina Nicolau: sa se adune de la sine din bucatele lipite laolalta, din ceea ce ea iubea cel mai mult, talmes-balmesul si fragmentul.
Astazi ar fi implinit 61 de ani. Le propun prietenilor ei sa-i facem un cadou anul viitor, pe vremea asta, o carte-obiect care sa-i poarte chipul in buzunar: daca ati cunoscut-o, daca aveti o amintire frumoasa cu ea, n-o lasati sa se piarda. Scrieti-mi.
:: text: EvZ
:: foto: Muzeul Taranului Roman
