Posted by dragos bucurenci on February 16, 2010
Ce nu cunoşti nu te poate ucide, dar nici nu te face mai deştept.
Unul dintre motivele pentru care lucrurile arată urât în ţara asta, chiar şi în domenii arondate, prin tradiţie, frumosului, este inapetenţa creatorilor români pentru reguli. Ştiu că poate părea barbar să aduci vorba de reguli în lumea libertăţii artistice, aşa că daţi-mi voie să mă explic.
În toate domeniile creativităţii, fie că vorbim de designul unei expoziţii sau al unei colecţii de haine, de punerea în pagină a unui text sau de organizarea unui eveniment, de alegerea unei ţinute vestimentare sau a unei mape de conferinţă, tendinţa generală a creativului este să iasă din normă, să ţintească pieziş, să abordeze problema “lateral”. Aşa e peste tot în lume şi tocmai din această frondă, se naşte frumosul – noul frumos – iar lucrurile merg înainte. Dar pentru a avea faţă de ce să îndrăzneşti, pentru ca fronda să-şi poată împlini menirea şi să te scoată în evidenţă, e necesar să existe o majoritate conservatoare şi, la limită, conformistă, faţă de care să te poţi diferenţia.
E adevărat că regulile există pentru a fi încălcate, dar nu e mai puţin adevărat că, pentru a avea ce să încalci, trebuie să existe nişte reguli. Inovaţiile, ireverenţele, trăznăile au, toate, nevoie să se raporteze la ceea ce regulile stabilesc că este convenţionalul, norma, firescul.
La noi, însă, pentru că puţină lume se oboseşte să se familiarizeze cu regulile care guvernează un domeniu sau altul, norma este, de fapt, formată din suma aberaţiilor. Nonconformismul este regula, iar conformismul excepţia. Ţicneala, chiar şi genială, se pierde în nevroza generalizată şi devine mediocră, iar convenţionalul sare în ochi şi devine excepţional.
Mi-aduc aminte o fotografie de la prima ediţie a Premiilor Gopo, care se doreau un fel de Oscaruri româneşti: toată lumea era îmbrăcată ca de la ajutoarele pentru sinistraţi, unul mai pestriţ şi mai nonconformist ca altul. Cele câteva doamne în rochie lungă de seară şi cei câţiva domni care respectaseră ţinuta black-tie păreau de pe altă planetă. Efectul vizual era deconcertant: toată adunătura avea un aer de igrasie şi de Balul Bobocilor.
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on October 10, 2009
Acum mai mulţi ani, când mişcarea “Salvaţi Vama Veche” era abia la început, l-am întrebat pe Mircea Toma ce facem cu textilişti care ocupaseră plaja şi se uitau urât la nudiştii din ce în ce mai puţin numeroşi.
Pentru cei care nu ştiu, plaja din Vama Veche a fost decenii întregi cunoscută şi recunoscută ca plajă de nudişti. După Revoluţie, minoritatea textiliştilor a început să crească, iar pe la sfârşitul anilor ‘90, când am cunoscut-o eu, cele două comunităţi erau egal reprezentate. Nudiştii prevalau încă, în sensul că era permis să te afişezi în costumul Evei sau al lui Adam oriunde aveai chef, inclusiv la masă, fără că cineva să protesteze. Nudismul contribuia la insolitul locului şi făcea parte din brandul Vama Veche.
Dar acest brand a fost sortit să se auto-devoreze. Turiştii atraşi mai mult de magia petrecerilor pe plajă decât de plăcerea dormitului la cort au invadat încet, încet plaja, apoi satul, iar în timp ce scriu rândurile astea, invadează cu siguranţă şi lanurile de păpuşoi. Noii veniţi au tratat Vama ca pe un hamburger: au înghiţit-o repede, au dat pe gât ceva, au râgâit şi au mai cerut una.
În dispreţul şi uitarea Vămii Vechi s-a ridicat ţanţoşă, hâdă şi slinoasă Vama Nouă: gata să-i servească pe toţi, oricât de mulţi, cu aceeaşi muzică, aceiaşi papanaşi, aceleaşi hamsii, aceeaşi băutură.
Noua staţiune de distracţie îmbuteliază şi vinde la bax un produs modificat genetic: non-conformismul standard. Acum mulţi ani, Vama era tot ce putea fi mai opus staţiunilor sindicaliste, în frunte cu Mamaia. Acum e un fel de Mamaia mai ieftină, mai murdară şi mai aglomerată.
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on October 8, 2009
Părintele non-conformismului este, după părerea mea, Diogene cinicul, filosoful grec care a trăit acum două mii de ani şi ceva în Atena. Locuia într-un butoi, cerşea, mânca din gunoaie şi îi scotea din minţi pe cei mai înţelepţi şi mai scorţoşi dintre atenieni.
O definiţie destul de faimoasă în epocă, atribuită lui Platon, spunea că omul este un animal biped fără pene. Diogene a jumulit într-o zi un cocoş şi, plimbându-se cu el, îl arăta curioşilor: “Iată omul lui Platon!”.
Tot el umbla prin Atena cu o lumânare aprinsă în plină zi şi, întrebat ce face, răspundea: “Caut un om!”. Altă dată, în vreme ce se masturba în piaţa publică, a fost auzit lamentându-se că nu-şi poate freca şi stomacul cu aceeaşi uşurinţă, pentru a-şi potoli foamea.
Cinismul este un curent care-i datorează numele. Atenienii care râdeau de el îl porecliseră “câinele” (“to kinein” în greceşte), iar Diogene şi-a asumat această poreclă cu încântare. La un banchet, cei prezenţi se amuzau aruncându-i oase, iar Diogene a intrat în joc, aşezându-se în patru labe. Totuşi, la plecare, s-a întors cu spatele la ei şi, ridicând piciorul, şi-a exprimat “cinic” părerea despre comeseni. Cu alt prilej, în vreme ce mânca resturi în piaţa publică, o mulţime gălăgioasă se adunase în jurul lui, strigându-i: “Câine! Câine!”. Diogene s-a oprit, i-a privit şi le-a spus:
“Voi sunteţi câinii, pentru că staţi şi lătraţi în vreme ce eu cinez.”
Pentru astfel de vorbe îndrăzneţe, locuitorii din Sinope, oraşul lui de baştină, îl exilaseră, dar atenienii erau ceva mai toleranţi şi păreau să priceapă că, în spatele non-conformismului coroziv al lui Diogene, se ascundea o inteligenţă rară. Unii ajunseseră chiar să-l îndrăgească şi-i luau apărarea atunci când mânca bătaie de la cei mai puţin deschişi la minte şi la suflet.
Alt non-conformist care mi-e în egală măsură de drag este Sfântul Simeon cel nebun întru Hristos. A trăit în Siria, în veacul al şaselea. S-a călugărit la treizeci de ani şi, după alţi treizeci petrecuţi în pustie, a revenit între oameni pentru a-şi împlini misiunea în cel mai ciudat mod cu putinţă: “Mă duc, a spus el, cu puterea lui Hristos, să râd de lume!”.
Citeşte mai departe… »
