Frumoasa initiativa! Ii iau pe fratii mei mai mici de mana si ii duc acolo. Ei nu tin minte cum a fost inainte de 1989 si poate e mai bine asa! Totusi, trebuie sa stie cum a fost pentru a nu repeta greselile trecutului.

aveam 8ani la revolutie si imi era teama sa ies din casa pentru ca se auzise ca Ceausescu se indrepta catre noi(eu locuiesc langa Tgv)avea o vila in padure la noi foarte frumoasa in care acum dau chefuri mai marii nostrii si cei care au pile la ocolul silvic.Merita vizitata pentu ca aici este si cea mai mare rezervatie de zimbrii din tara.O sa aprind si eu o lumanare acasa ca sa le multumesc celor care au scapat tara de acel regim

As vrea sa aprind si eu o lumanare pe 22 decembrie…

Fara scuze, comentarii si lamentari vreau sa spun ca abia de anul asta, adica la 17 ani de la…am inceput sa ma gandesc serios la ce s-a intamplat atunci…si totul inca este o nebuloasa in mintea mea. Singurul lucru cert e ca niste oameni…nu, singurul lucru cert e ca oameni au murit atunci si singurul lucru cert e ca alti oameni le duc lipsa puternic si acum. Iar eu nu ma numar printre ei. Din fericire pentru mine. Nimeni nu mi-a murit si nu am murit pentru nimeni. De 17 ani abia din cand in cand mai vorbeam cu ei mei despre cum era “pe timpuri” cand eram copil ca si tine si cum a fost “atunci” si astea cu masura lucrurilor care nu au fost cernute inca, cu atat mai putin sedimentate. Am regretat moartea oamenilor din ‘89, dar nu am aprins niciodata o lumanare de atunci, pentru ei, niciodata cu obiectivul clar…pentru ei. Poate pentru ca nu am simtit nicioadata ca mi-au apartinut in vreun fel. I-am regretat pentru ca erau niste fiinte si nu meritau sa moara, pentru ca multi nu asta isi propusesera (dar cati sunt dispusi sa faca asta in mod lucid, constient?), am regretat durerea familiilor lor, dar nu m-am simtit indreptatita sa aprind o lumanare pentru ei, pentru ca nu i-am cunoscut, deci nu mi-au apartinut in vreun fel. Mostenirea cum o fi ea imi apartine insa si mie ca si tie… asa ca, poate anul asta aprind si eu o lumanare pentru ei, chiar daca nu va fi la Universitate, simbolic, ci undeva in Romania, in Bucuresti, pentru oameni care au murit si fara sa stie au facut-o si pentru mine…

multumesc pentru ocazia de a comemora intr-un mod special eroii revolutiei. a fost, desi poate pare neverosimil, prima oara intr-un an si ceva cand m-am rugat si am facut-o constient. asta demonstreaza ceva, si anume ca imi pasa de trecut, pe care din fericire poate, nu l-am prins, si ca imi pasa de cei care in definitiv au murit pentru noi, pentru ca noi sa putem trai azi. a fost o experienta noua si foarte pozitiva, in sensul ca nu am crezut cat ma pot implica in asa ceva. e un lucru cert ca voi fi acolo si la anul, si peste doi ani, si mai tarziu…multumesc!

Dragos, pluralul pentru substantivul “parada” este “parade”, nu “parazi”…
Deh, afurisita asta de limba romana!
Florin