Nu-i plac Sarbatorile. Il streseaza colindele. Are nevralgii pe fond de zurgalai. Sa cumpere cadouri i se pare un chin. Sa le primeasca, o ipocrizie. N-are coronita de brad la usa. La limita, nu are nici brad.

Nu trebuie sa fi citit Nick Hornby sau sa fi vazut “About a boy” ca sa stii despre cine vorbesc. Cu siguranta l-ai cunoscut si tu. Tipul care detesta Sarbatorile. Spune ca va veni la petrecerea de Craciun doar daca i se platesc ore suplimentare.

Zice ca toata isteria asta care te indeamna sa fii bun de Craciun nu e decat o dovada in plus ca oamenii sunt rai tot restul anului. Mai zice si ca nu crede in Mos Craciun, dar crede in MasterCard. Si zice toate lucrurile astea cu un ranjet pe fata.

Pe undeva, iti vine sa-i dai dreptate. Sarbatorile de iarna au destule neajunsuri: supraliciteaza consumul, produc inflatie, polueaza si, nu in ultimul rand, ingrasa. Teoretic, ai putea fi de acord cu cei care nu le iubesc, dar ceea ce nu le poti ierta este ranjetul cu care le desfiinteaza fara drept de apel. Tie poate ca Sarbatorile ti-aduc aminte de copilarie.

De familia care se aduna sa imbodobeasca bradul, de mustata Mosului care semana cu a vecinului de palier, de cadourile dupa care tanjisei atata timp si pe care acum, in sfarsit, le primeai, in schimbul a doua-trei versuri. Poate ca si lui Sarbatorile i-aduc aminte de copilarie. Poate ca de Craciun primea o mama de bataie pentru ca se incheia trimestrul si avea trei corigente.

Poate ca nu simtea nimic de Sarbatori pentru ca nimeni in familia lui nu-l invatase inca sa se bucure. Poate ca parintii lui se certau intre ei chiar si la masa de Craciun pana cand copiii plangeau si cineva ii pleznea ca sa nu mai planga. Poate ca nu exista masa de Craciun pentru ca tata castiga prea putin si nu-i mai ramaneau bani dupa ce platea datoria de la tejghea.

Poate ca nu primea niciodata cadourile pe care si le dorea. Poate ca primea o groaza de cadouri, dar parintii care i le aduceau zaboveau numai cinci minute ca sa nu intarzie la restaurant, iar el ramanea singur cu noile jucarii, speriat de umbrele pe care luminitele multicolore din brad le faceau pe perete.

Poate ca el n-a avut o copilarie fericita. Si poate ca n-are chef sa vorbeasca despre asta. Iar tu, cu elanul tau sarbatoresc, cu goana ta dupa brad, decoratiuni si sarmale, cu urarile tale care se cer mereu intoarse, nu faci altceva decat sa rasucesti cutitul in rana.

Si te mai intrebi de ce-si debiteaza zeflemeaua cu un ranjet pe fata. Nu face altceva decat sa-ti intoarca zambetul ingenuu cu care ai tupeul sa-l inviti sa-si retraiasca traumele din copilarie.

Dar eu cred ca lucrurile pot fi transate si altfel decat ca un dialog al surzilor intre un cinic si un sadic. Daca “sadicii” s-ar purta cu adevarat crestineste si n-ar mai juca tontoroiul pe suferintele celor mai putin norocosi decat ei, “cinicii” ar fi mai putin solicitati si s-ar integra mai usor in peisaj. Cu timpul, ranjetul s-ar estompa si ar face loc unui suras ambiguu, care ar face viata “sadicilor” mult mai usoara.

Nu vreau sa spun ca “cinicii” ar incepe sa creada peste noapte in Mos Craciun. Dar nici cardul lor bancar nu se va mai simti la fel de bine.

:: EvZ