Am ajuns la Pestera acum doua zile, pe un soare orbitor, care parea sa sfideze toate prognozele meteo. In doua ore, a inceput sa fulguie si, in alte doua, stratul de zapada se ridicase la jumatate de metru. Furtuna de zapada a durat o zi si jumatate, pana ieri seara. Cand nu ningea, vantul viscolea zapada, cu un suier sinistru. Adapostiti in spatele peretilor cu mari deschideri de sticla, Gabriela spune ca suntem ca intr-o vizuina. Momentan suntem aparati, dar ne stim vulnerabili. O ora de somn “in vizuina” e mai odihnitoare decat zece nopti dormite la oras.

Drumurile pana la casele invecinate au devenit adevarate expeditii, pentru ca nimeni nu s-a pregatit pentru o ninsoare atat de abundenta. In vreme ce, de la Bucuresti, mi se spune ca zapada e mai mult o zloata murdara, aici stratul ajunge pana la genunchi si, in unele locuri, chiar pana la brau. Cele mai bune incaltari de iarna s-au dovedit pungile si cele mai bune aparatoare de viscol au fost ochelarii de soare.

Ieri noapte, insa, cerul s-a limpezit. Bezna s-a risipit si dealurile s-au descoperit deodata intr-o lumina viscoasa si bruna, filtrata de stratul subtire de nori. Azi dimineata m-am trezit privind pe fereastra la o “Nastere” de Bruegel. Dealurile, copacii si casele, totul era pictat doar in alb si culorile pamantului. Ridicand privirea, in peisaj au aparut si Bucegii si cerul azuriu cu cativa nori. O scena de natura sacra. O priveliste cum n-am mai vazut demult.

Priveliste din “vizuina” azi dimineata

Suntem izolati si n-avem nici o veste despre cand va veni un plug sa deszapezeasca drumul. Dar nimeni nu pare ingrijorat. In casa vorbim putin si ne miscam incet ca sa nu facem zgomot. Din cand in cand, caderea zapezii de pe acoperis ne tulbura gandurile, odihna si visele. Apoi se face iar liniste, ca intr-o biserica de tara, cand iese parintele cu Sfintele Daruri.

“Vizuina” (arh. Ion Raducanu) pe viscol