Cica Bula se plimba prin Iad si dracul de sala ii explica: “In cazanul asta fierb nemtii, in asta italienii, in asta americanii”. Fiecare natie era pazita de cate un drac in termen. Ajung la un cazan langa care nu facea nimeni de garda si dracul de sala zice „Ei, si aici fierb romanii!”. „Pai cum, se mira Bula, si cazanul nu-l pazeste nimeni?” „La ei nu-i nevoie, explica ghidul, cum scoate unul capul, il trag ceilalti indarat…”

De fiecare data cand spun bancul asta, romanii rad manzeste. Cu totii ne recunoastem in personajul nefericit care a indraznit o data sa scoata capul din cazan si nici n-a apucat sa ia o gura de aer ca l-au si tras conationalii inapoi in zgura fierbinte. Dupa cateva pahare de vin, cu totii ne aducem aminte de-o idee de-a noastra care n-a razbit dincolo de opozitia galagioasa a colegilor sau de lipsa de bunavointa a unui „jucator de echipa” care ne-a facut sa ratam un proiect la care muncisem luni de zile.

Daca suntem cu totii patiti si admitem ca in cazul fiecarui evadat din smoala a fost nevoie de mai multe brate care sa-l convinga sa-si reia locul in cazan, un calcul statistic ar trebui sa ne invete ca e foarte probabil sa nu fi jucat tot timpul de partea evadatului. Si totusi, nimeni nu-si aduce aminte sa fi pus cuiva o piedica inutila, sa fi omorat o idee buna in fasa ori sa se fi pus prosteste de-a curmezisul unui proiect. Intre cel care pune o piedica constructiva si cel care cade in nas e intotdeauna o diferenta de optica.

Un exercitiu din teatrul de improvizatie suna asa: fiecare actor spune cate un singur cuvant, incercand sa construiasca o poveste. Nimeni nu stie cum va fi povestea, totul e sa incerci sa continui cu sens ceea ce s-a spus pana la tine si sa-i oferi si celuilalt posibilitatea de a spune ceva mai departe.

Nu trebuie sa iasa vreo nazbatie, trebuie doar sa iasa o naratiune cursiva. Incercati sa faceti lucrul asta numai cinci minute. E al naibii de greu. Din doua motive: nimeni nu vrea sa spuna cuvinte banale, cum ar fi conjunctii si prepozitii, desi ele sunt absolut necesare, si toata lumea vrea sa spuna ceva „interesant”, „neasteptat”, ceea ce, de regula, omoara naratiunea. O poveste reusita poate incepe asa: „Mama s-a trezit si s-a dus la fereastra si a vazut ca afara e vreme frumoasa”. O poveste romaneasca nu poate incepe niciodata pentru ca, daca spune cineva „mama”, urmatorul trebuie sa comenteze: „Nu puteai gasi si tu ceva mai interesant?”.

Campania de imagine a Romaniei este o astfel de poveste. Putina lume a retinut ca ea nu este totuna cu brandingul de natiune si ca nu este nici prima, nici ultima campanie pe care o vom face (ungurii au avut deja vreo trei). Povestea putea incepe dintr-o groaza de locuri, pentru ca romanii nu sunt nici asa, nici altminteri, sunt in mai multe feluri. MAE si GAV Scholz&Friends au ales sa inceapa de la faptul ca romanul este spiritual. Cred ca „fabulospirit” ne descrie destul de adecvat, fara sa ne epuizeze. Bancul cu care am inceput acest articol este o buna dovada in acest sens.

Canonada de reactii cu care a fost intampinat „fabulospirit” m-a convins ca mai avem mult pana cand vom reusi sa vindem lumii o poveste prietenoasa despre noi. Pentru ca habar n-avem sa continuam o poveste. Pe viitor, poate ca MAE va face mai bine sa cumpere campania de imagine a Romaniei de la palarierul Mageanu. Poate ca nu va fi mai buna, dar macar va fi mai ieftina. Cu putin noroc, va fi chiar gratis, mama soacra!

:: text: EvZ