Anul acesta, la TIFF am inregistrat o crestere a indicelui de mandrie patriotica: am iesit transfigurat (pardon de vorba mare) de la trei filme romanesti, trei productii bune de pus pe rana imaginii noastre in lume.
„California Dreamin’ (nesfarsit)”, primul si ultimul lungmetraj al lui Cristian Nemescu, recupereaza cu un zambet amar satul romanesc de azi, cu catel, purcel, halta de tren si sef de post. Excedati de „Cantarea Romaniei”, plictisiti de minciuna „Tezaurului folcloric”, ne-am obisnuit sa ascundem ruralitatea postrevolutionara ca pe o ruda saraca cu care nu vrem sa fim vazuti in lumea buna.
Cu filmul lui Nemescu mi s-a parut ca am invatat in sfarsit lectia sarbilor, care nu s-au rusinat sa-si fardeze culoarea locala si sa-i dea un rol in filmele care au cucerit apoi Europa. Pelicula de aproape trei ore curge pe nesimtite, cu hohote de ras, scene ireal de frumoase si nevroze nationale exorcizate in concizia unor replici.
Prima superproductie romaneasca, ultimul film al lui Nae Caranfil, a smuls aplauze la fiecare zece minute („ca la teatru”, era sa zic). Istoria antebelica a primului lungmetraj romanesc, un film despre Razboiul de Independenta, s-a transformat intr-o pelicula hollywoodiana despre pasiunea de a face cinema.
Grig, fiul unui actor de la Teatrul National, isi desfide tatal si se dedica profesiei de proasta reputatie care face umbrele sa se miste pe marele ecran. Cand Regele Carol intreaba impacient cu ce se ocupa tanarul de 19 ani si nu vrea sa priceapa nici in ruptul capului care e rolul regizorului pe platoul de filmare („tomnul Negrescu ta banii, actorii joaca, tomnul cu camera fotografiaza, tar tumneata ce faci?”), Grig nu se sfieste sa-l persifleze: „Eu domnesc, Sire!”.
Fara sa fi luat vreun premiu la ceremonia de inchidere, filmul lui Nae Caranfil a fost pe buzele tuturor si a domnit cu gratie peste invidiile meschine care intuneca grupul regizorilor romani care nu fac film aproape niciodata. Numele peliculei tine loc de concluzie: „Restul e tacere”.
La filmul lui Cristi Mungiu m-am dus, marturisesc, cu frica. Auzisem numai lucruri bune despre el si asteptarile erau mai sus decat oricand. Ma bucur sa spun ca filmul a punctat mult peste aceste asteptari. Pelicula e o amintire crancena despre infernul totalitar, cu atat mai spectaculoasa cu cat complexitatea constructiei este minima.
Vlad Ivanov si Anamaria Marinca si-au construit extraordinar rolurile, iar Cristi Mungiu a reusit sa faca un film care a taiat respiratia si celui mai pretentios public. „4 luni, 3 saptamani si 2 zile” are mai mari sanse sa transmita ceva coerent generatiilor nascute dupa ‘89 decat oricare episod din „Memorialul durerii”.
Galceava unora dintre profesionisti cu aceste trei filme extraordinare, barfa galagioasa si critica de carciuma mi-au lasat totusi un gust amar. Admit ca-mi lipseste instrumentarul pentru a judeca pertinent o pelicula.
Ca amator, nu am la dispozitie decat emotiile pe care un film mi le trezeste si le raman dator lui Cristi Mungiu, lui Nae Caranfil si regretatului Cristian Nemescu pentru aceste emotii.
La ceremonia de premiere, Oana Pellea a privit sala cu ochi frumosi si plansi.
„Iubiti-va si apreciati-va artistii cat sunt in viata!”, ne-a spus Oana. „De doua zile, despre Adrian Pintea se vorbeste extraordinar”…
:: text: EvZ
iertat sa-mi fie, da’ cam siropos text. nu ca filmele nu ar fi bune, dar ma asteptam din partea ta la mai mult testosteron in scriitura 🙂
california dreamin’ nu e un film bun. Bine, in primul rand pentru ca nu e un film (terminat). Si chiar daca are cateva gesturi regizorale geniale, per total nu impresioneaza chiar atat de tare.
In lumea asta sunt niste orgolii uriase, Nae Caranfil sunt convinsa ca starneste invidia confratilor, iar ca amatori trebuie sa ne scuzam ca suntem amatori cand mergem la film 🙂 nu mai e suficient sa-ti placa si sa poti sa apreciezi un film bun… Nu e siropos articolul si s-ar putea sa fie destul de greu sa pui in cuvinte o “emotie”…
Sunt la fel de fan sentimente pozitive ca oricine, dar california dreamin chiar n-a fost tare mai deloc, si senzatia mea e ca nici terminat nu era mai senzational. Apropo, satul ala romanesc din film e mai degraba cum si-l imagineaza pustimea din Laptarie dupa ce a vazut filme de Kusturica decat cum e in realitate. Astept sa vad 4-3-2 si, mai ales, filmul lui Caranfil, la care am mari sperante.
filmu lu nae m-a bucurat – si asta nu doar pt ca e singurul p care l-am vazut la tiff. si atat deocamdata. california e langa monitor. mungiu — ce sa zic.. saracu stie k a scris istoria cinemaului romanesc si a aflat de la premiera clujeana ca e piratat in camine in draci.
mare fericire vorbele de le-ai zis, adevarat graiesti. (ps – ai predat cardu de diesel sau n-ai avut? sau am uitat?) somnus per bronsita beneficium est, calmatum expectoratum cu frazarea dumitale elevata. evantai de imbratisari transmitem.
Pt ‘anonim’ de la 7.59: Nu poti spune atit de cagoric ‘nu e un film bun’ pt ca nu esti specialist; poti spune ‘nu mi-a placut’ – asta, da.
EU, in schimb, spun ca filmul este FOARTE bun; faptul ca nu este terminat nu are relevanta (cum n-a avut nici pt juriul ‘Un certain regard’ de la Cannes – format TOT din specialisti!)…
@ alex. leo serban
Ce inseamna specialist cand vine vorba de arta?
Nu discutam aici de fizica cuantica!
Si ce anume te face pe tine specialist? Cu siguranta nu afirmatia ca diferenta dintre un lucru terminat si unul neterminat este irelevanta.
Altfel articolul lui Bucurenci e ok. Siropos, dar e de asteptat, repet e film nu cibernetica, oamenii sunt subiectivi.
probabil anonimul de la 7.59 a stat undeva in spate la victoria… si nu se aude sunetul prea bine acolo; cel putin, parerea mea :)…
mi-au placut mult cele 3; din pacate nu am vazut majoritatea celor ce au luat premiile tiff 2007… mai multe ca maco, deci 🙂
voi stiti ca bannerele cu tiff inca tot is prezente prin cj? asa ma ia nostalgia cand le vad :(…
Cam are dreptate alex. leo serban, evident ca poate sa-ti placa sau sa nu-ti placa ceva, dar cand afirmi ca un film “nu este bun” trebuie sa si argumentezi, iar ca amator nu dispui de “instrumentele” necesare.
Pt Andrei: Si de ce vi se pare ca atunci cind vine vorba despre Arta trebuie sa punem exactitatea in cui? Asa cum un film bun este bun pt ca TOATE elementele lui sint matematic & milimetric gindite (de la locul camerei de filmat la jocul actorilor), tot asa si cea mai buna receptare a unui film este aceea a expertului – care a vazut mult(e), compara filmele facute pe aceeasi tema, identifica ce e bun & ce e rau, are “nas” si stie sa analizeze – la rece – fiecare moment al acestuia…
Ideea ca Arta e asa, ceva aburos si vag, este irecuperabil romantica. Faptul ca se adreseaza emotiilor nu o face mai putin exacta!
@ alex. leo serban
Expresia arta exacta este o antinomie. Nu exista arta exacta. Asezarea camerei nu e o arta, jocul actorilor este; elementele milimetrice si matematice din spatele filmului nu reprezinta arta ci punerea in scena. In fine, analiza la rece nu are legatura cu arta. Tu nu esti specialist in arta ci in cultura cinematografica si prin urmare esti indreptatit sa faci analogii, comparatii si aprecieri tehnice dar parerea ta legata stric de partea artistica a filmului nu e cu nimic mai avizata ca a mea, alui Bucurenci sau a altcuiva.
Mai departe de premii, de aprecieri de specialitate – de motivele pentru care filmele iau premii (si care ar fi un criteriu de categorisire… sa zicem ca… “avizat”), filmele sunt facute pentru public. Mi-am pus si eu de cateva ori intrebarea daca nu cumva ma las influentata de celebritatea unui film/ piesa de teatru atunci cand ii judec valoarea, dar m-am linistit de mult.
In sine, e foarte simplu. Iti place, sau nu. Simti sau nu.
Mie mi-a placut California Dreamin’.
Pt Andrei: nimic mai inexact! TOTUL este precis in arta, daca nu ar fi asa nu am vorbi dspr arta ci – probabil – dspr incercari (vezi compunerile sau desenele scolarilor). Adica de ce ar fi jocul actorilor arta iar mizanscena – nu!? TOT ceea ce face un regizor in filmul sau – pina la momentul proiectiei pe ecran la premiera – ESTE ARTA; there’s no other word to describe it. Ma tem ca confunzi “impresia” (artistica) cu arta propriu-zisa! Adica arta poate – intr-adevar – vorbi dspr lucruri aburoase & vagi, merge in general pe sugestie si – fireste – se adreseaza sentimentelor; dar MODUL in care o face este extrem de precis si de exact! Ai citit un sonet? Cunosti Mallarme? Mondrian iti spune ceva?…
In privinta receptarii – democratia parerilor n-are nicio legatura cu axiologia; sau are – dar “per a contrario”! Oricine are dreptul sa-si spuna parerea, dar nu trebuie tinut cont de parerea oricui: de ce crezi ca toate juriile (de la cele mai importante la cele mai putin) sint formate din specialisti, adica de oameni din bransha (regizori, actori, producatori, critici)? De ce nu sint formate din “oameni obisnuiti”? Pina si la Oscar voteaza membrii Academiei – adica oamenii din industrie -, NU americanu’ platitor de bilet! Care va sa zica pina si in SUA – unde democratia & filmul sint la ele acasa – se recurge, cind vine vorba de premii, la opiniile celor AVIZATI! Iar asta dintr-un motiv f simplu: arta filmului este respectata.
Cit priveste opinia (care ti se pare “deplasata”) ca POTI spune dspr un film (vezi “California…”) ca este bun DESI neterminat – acest lucru este (iarasi) apanajul specialistilor/ expertilor: numai ei (sau mai ales ei!) pot vedea “desenul din covor”, ceea ce putea deveni opera respectiva daca ar fi fost terminata; ei “prelungesc” – pur si simplu – gindul creatorului; dar ca sa faci asta trebuie sa stii ceva – SI dspr arta respectiva, SI dspr arta acelui autor!