Sunt născut şi crescut în Bucureşti. Sângele familiei e atât de metisat încât nu mă pot defini nici ca regăţean, nici ca ardelean, nici ca oltean, nici ca moldovean. În lipsă de ceva mai bun, îmi şterg praful de pe antebraţ, strâng garoul şi mă declar bucureştean pur-sânge.
Mi-am petrecut 18 ani din viaţă între două apartamente de bloc: cel de 2 camere al părinţilor şi cel de 3 camere al bunicilor. Locuiau la mică distanţă unii de alţii, în Tineretului, un cartier la periferia centrului, cu puţin parc, puţin lac, puţin cimitir şi, ca peste tot, cu foarte multe blocuri. În cenuşiul mort al copilăriei mele, doar fumul negru şi gros care ieşea uneori pe coşul Crematoriului uman era viu şi făcea puţin contrast.
Când am intrat la facultate, ai mei s-au mutat în Sălaj, linia de demarcaţie dintre Rahova şi Ferentari, unde am cunoscut vreme de 5 ani periferia adevărată, mahalaua sordidă, curtea cu miracole a capitalei.
Aici, griul deprimant din marile cartiere-dormitor e sfâşiat de gropi de gunoi, de pagode argintii, de relieful carstic al asfaltului, de peisaje dezolante cu drogaţi, copii ai străzii şi adevărate favellas. Un Bucureşti al nimănui, pe care cel mai hulit dintre primari l-a vopsit în culorile curcubeului într-o încercare ratată de a-i farda sărăcia şi urâţenia.
Când am putut, am ţâşnit înapoi spre centru şi de-atunci gravitez în jurul Căii Victoria pe unde mă îngăduie bulinele roşii şi chiriile accesibile. E singurul oraş pe care-l simt cum creşte odată cu mine şi nu mă regăsesc decât în centrul lui. În culcuşul amăgitor şi mincinos al noii protipendade, în zgomotul infernal al demolărilor şi al hidoaselor reconstrucţii, îmi găsesc întrucâtva liniştea.
Asist impasibil la redescoperirea civilizaţiei fără civilitate şi a urbanismului fără urbanitate. Mă bucur că oraşul explodează pentru că sper că se va redesena organic din schije şi din ruine. Nu pot decât să sper, pentru că demenţa citadină mă ţintuieşte locului într-o fascinaţie tâmpă.
Când am vreme pornesc să-i descopăr tranşeele, hogeacurile, ascunzişurile umbroase şi locantele cu sclipici. Încet, încet, Bucureştiul reînvaţă să trăiască bine, să-şi îngăduie fantezii culinare şi ceasuri de loisir, muzici colorate, întâmplări cu lume bună, show-uri pestriţe, plimbări de dimineaţă sau de seară şi delicatese culturale. Încet, încet, bucureştenii reînvaţă să se spele, să meargă la teatru, să se îmbrace bine şi să vorbească frumos.
Pentru că e viu, pentru că-şi trăieşte a doua tinereţe, pentru că are toate şansele, după ce le-a pierdut una câte una, pentru că e spectaculos de trashy şi dezastruos de glam, Bucureştiul îmi face mereu cu ochiul, încă stricat, încă fragil, dar nespus de frumos.
Iubesc Bucureştiul aşa cum iubeşti un mare animal rănit, cu blana deshidratată şi gura urât mirositoare, dar cu ochii încă vii şi nasul încă umed. Nu-l iubeşti pentru cum geme sau gâfâie, îl iubeşti pentru cum ciuleşte uneori urechile şi pentru că-şi mai aduce aminte alteori să dea lăbuţa.
Bucureştiule, parigboria tu kosmu, demult vreau să-ţi spun lucrul ăsta, detest claxoanele tale de neam prost! Ai să mă ierţi vreodată, fos-mu, că nu ştiu să te iubesc pe de-a-ntregul?
:: text apărut în albumul “100% Bucureşti”, alături de fotografiile lui Ştefan Cosma şi de alte 7 eseuri semnate de Vlad Nancă, Maria Popistaşu, Jean-Lorin Sterian, Alex. Leo Șerban, Dorin Ștefan, Ştefan Tiron şi Tom Wilson (albumul se găseşte în librării)
:: foto: Ştefan Cosma
Dragut. Induiosator! Amar, intr-un anume fel…
Dar indragostitului (chiar si de Bucuresti!) merita sa i se ierte aproape orice… 😉
citesc randurile astea chiar in momentul in care incerc sa inteleg daca iubesc un oras si modul in care il iubesc. probabil ca e genul ala de iubire, pe care o asimilezi treptat si cand o constintizezi iti cade de undeva numai…fenomenul e un fel de big bang, ca mai apoi spatiul acela sa devina tot universul tau.
traiesc de 3 luni in cluj…am venit aici din iasi. clujul imi parea inainte sa vin dreamland…il iubeam parca de inainte sa-l cunosc, iar cand l-am cunoscut a fost un fel de blind date. acum sunt convinsa ca farmecul lui este undeva intr-o stare latenta, si atat de tare imi dau silinta sa-l scot din starea aceasta…si sa ajung sa-l simt parte din mine, ca sa pot sa simt ca traiesc si nu ca ma sufoc.
si ceea ce simt acum este ca toposul acesta urban isi capata fermecul prin oamenii cu care il populezi si prin ceea ce traiesti acolo cu ei. iar atunci cand il schimbi, schimbi totul si ajungi poate sa nu mai stii cine esti, pentru ca orasul esti tu, pentru fiecare din noi face orasul in felul lui…
cred dragos, ca iubirea pentru oras e o parte din sine…e o parte din identitatea care ne da siguranta. ajungi sa te identifici cu spatiul…dar poate demiurgul sa se identifice cu creatia?
Si eu imi iubesc orasul,inca de cand m-am nascut. 🙂 Si au trecut aproape 51 de ierni de-atunci.E un oras mai mic,mai putin frumos,cu multi oameni tristi,cu blocuri asa de ciudate acum cand a aparut o noua “arta”(termoizolation art)si fatadele sunt “pictate” in diferite culori;cand parterele blocurilor de la strazile cu vad si cele dintre blocuri au devenit shop-uri,ABC-uri,cabinete de toate felurile,agentii imobiliare(ce multe sunt),dar imi place,se simte viata.Orasul meu e cam bolnav si marii specialisti amputeaza din greu ,apoi fac transplanturi si tot asa.Dar il iubesc oricum desi nu-l mai cunosc uneori.Strada copilariei mele e de nerecunoscut,multe locuri sunt de nerecunoscut,a ramas castelul unde orice fata e printesa si orice baiat e un print care o salveaza dupa ce lupta cu balaurul care scuipa foc.De aceea il iubesc,chiar daca a suferit atatea operatii estetice (unele reusite altele nu).E orasul meu,aici m-am nascut,am copilarit,m-am indragostit si am suferit.Am poze cu castelul.http://www.castelulcorvinilor.ro/
E prea posibil sa ma pierd in detalii, dar “blana deshidratata”?
Sa fie Bucurestiul … sau poate “Orasul” – in general ?
am iubit si eu Bucurestiul de altadata…cel de azi ma intristeaza…
nu sunt din Bucuresti si nici nu am avut ocazia sa ma indragostesc de el dar mi se pare ca lucrurile “avanseaza” spre rau in timp ce articolul asta spera la un avans real
Lasi impresia ca te simti foarte singur in Bucurestiul ala, cu gandurile astea.
Dragos, daca iubesti BUcurestiul cum spui, hai atunci alaturi de noi si ajuta-l sa-si pastreze identitatea istorica si culturala: vino in http://www.romaniamea.ro si in grupul de discutii http://www.groups.yahoo.com/group/bucuresti 🙂 ma cunosti si personal, si din emisiunea ta, ma gasesti la http://www.marianaduma.wordpress.com 🙂
Frumoasa comparatie 🙂
“Iubesc Bucureştiul aşa cum iubeşti un mare animal rănit, cu blana deshidratată şi gura urât mirositoare, dar cu ochii încă vii şi nasul încă umed. Nu-l iubeşti pentru cum geme sau gâfâie, îl iubeşti pentru cum ciuleşte uneori urechile şi pentru că-şi mai aduce aminte alteori să dea lăbuţa.”
Da… un text bun, cu seva. Pacat ca eu reusesc sa simt foarte putin din aceasta iubire de care vorbesti. Poate tocmai pentru ca stau de vreo 20 de ani in 13 septembrie, chiar la inceputul cartierului Rahova. Inteleg fascinatia hidrei metropolitane continuu versatile, dar mai mult de atat… nu stiu ce sa zic. Orasul in sine arata mizerabil, dar, intr-adevar – totul se rezuma la oameni si dinamica lor.
Cred ca unul dintre putinele si elementarele motive pentru care ma simt acasa aici este ca am crescut aici si cu asta basta. Desi imi fac vise sa ma mut intr-un oras linistit si fain ca Sibiu, constientizez ca sunt slabe sanse sa parasesc capitala. Tu te-ai gandit vreodata sa te muti? Si daca da, unde? Si de ce? (desigur)
Am părăsit Bucureţtiul cu peste 20 de ani în urmă. M-am reîntors în oraşul de cîmpie acu un an. M-am perindat pe străzile copilăriei şi adolescenţei încercînd să mă regăsesc. L-am părăsit în speranţa unei renaşteri şi a reîncadrării în Europa de azi, dar păstrîndu-şi aerului Micului Paris al tinereţii mele.
E frumos Bucurestiul, are farmecul lui. Am vazut multe orase in viata mea, dar mereu m-am intors aici. In alta parte nu mi-as fi gasit locul.
Buna incursiunea prin Rahova… m-a emotionat pe bune, e un fel de “this is for my people, my funky people…!”
De fapt, mi-a atenuat un pic mania (cu “a” de la Romania) si scarba (la fel, cu “a” de la Romania) vis-a-vis de introducerea burgheza pe care ai facut-o, cu Tineretului – vezi-Doamne – cea mai periferica zona centrala, sau ceva de genul… Bleahh!
Pacat ca te-ai translatat catre Piata Victoriei – dar, intr-un fel, pare normal, dat find faptul ca veneai din Tineretului, care e, oricum, destul de burghez, cum spuneam. Inteleg ca acum ti-e mai greu cu chiriile, cu bulinele rosii… ce sa-i faci, asta e centrul Bucurestiului, cu bune si rele, la dracu… Dar trebuie sa lupti, Dragos, chiar daca chiriile sunt mari, sau exista riscul ca, la un cutremur, sa se darame casa si a doua zi pur si simplu sa nu-ti mai gasesti blugii preferati, sau sandalele, hanoracul cu imprimeu etc… Tu esti un militant, Dragos, si poti lupta cu animalul puhav, care este Victoriei_Buzesti_Titulescu_etc_etc. Care este, da! Sa readucem normalitatea in centrul orasului! Sa lasam orasul sa respire! Stop vandalizarii zonelor centrale! Stop PUG_PUZ_PUD!
Dar, pana la urma, inteleg ca, una peste alta, te-ai descurcat, nu?
Prin Rahova-Salaj ai fi gasit mai usor chirie; nu stiu sa fie buline rosii pe blocuri, majoritatea sunt f. rezistente, se pare. Mai mult, era mai simplu cu locurile de parcare – e destul loc, o familie nu are 2-3 masini, unde mai pui si maidanele care ofera spatiu berechet, bun pentru a fi apropriat 😉 Pacat ca ai tradat Rahova.
Bahtalo!
Pentru un pur-sange dragostea pentru locul natal nu e optionala. Cu atat mai mult pentru unul asumat in efortul de a avea un sange pur.
Dragos, stii bine ca si eu iubesc Bucurestiul cu tot sangele meu de grecoaica-aromanca si ca am ales sa stau aici (in ultimii 18 ani a fost o optiune deliberata nu fortuita). Din pacate insa Bucurestiul isi pierde viata de “cetate” si devine o imensa parcare, in cel mai bun caz un drive-in. Si daca prin cetate inteleg comunicare, prin parcare inteleg juxtapunere de obiecte care nu relationeaza. Locuintele se izoleaza tot mai bine cu garduri inalte si tamplarie termopan in timp ce oamenii trec unii pe langa altii in fuga si in cel mai bun caz inlocuiesc cafeaua bauta in tihna cu un gest de comunicare virtuala. Si sa nu-mi spui ca asa e peste tot, caci stiu asta. Cand iubesti vrei ca obiectul iubirii tale sa fie altfel.
Ma recunosc!
M-am nascut in Bucuresti, am copilarit, am invatat, am iubit, am injurat, m-am revoltat, am plans si am oftat, m-am bucurat, am ras in hohote cu gura larg deschisa…in Bucuresti.
Calea Plevnei, “fix” in spatele Operei, foarte aproape de Casa Studentilor. O casa cu o arhitectura decenta, ce nu satisfacea functional nevoile unei tinere familii cu un copil mic si o bunica bolnava. Sobe de teracota, foc din lemne si carbuni, pivnitele cu igrasie si mansarda lu’ Madame Alexe (saraca femeie nebuna…mirosul de urina animala impregnat in peretii de caramida si planseele din lemn)…
Vecinii tuciunii si amestecul de mici “burghezi”, dramele intelectualilor adunati sa asculte Europa Libera, invatatoarea severa si “pusa pe capatuiala”, matematica invatata cu sila sub privirile Doamnei Mateescu (remarcabil pedagog), limba romana si tocurile Doamnei Neagu… Stazile cu case atat de diferite, Palatul cu fantome(Nuntiul Apostolic), amestecatura de oameni, mirosuri, Schitul Magureanu, Stirbei Voda, Berzei s.a.m.d.
Nu mi-am pus nicicand problema ca as putea pleca din orasul asta.Il port cu mine peste tot.Il am in sange intr-o mare masura.M-a suparat si m-a dezamagit in aceesi masura in care m-a bucurat si m-a surprins placut.Oras facut de oameni…atatea suflete, atatea emotii, senzatii, atat de multa incarcatura emotionala, atata energie.
Nu stiu cand sa ma opresc din simtit.Unde sa-mi pun barierele, limitele?!
Cu foarte mici pauze, traiesc o intensa poveste de dragoste cu Bucurestiul. Anul asta implinim 30 de ani de “concubinaj”…
dragos, te rog mult, vino alaturi de noi si ajuta-ne sa salvam Bucurestiul istoric http://www.salvatibucurestiul.wordpress.com
Articolul lui Dragos l-am citit ca pe o poveste. O poveste frumoasa in care lucreaza imaginatia si simti ca te indragostesti, dar nu stii niciodata de cine: de scriitor, de personaje, de poveste, de ceea ce este sau de ceea ce ti-ai dori tu sa fie. Recunosc ca sunt innebunita dupa cuvinte, la fel cum recunosc ca de foarte mult timp nu mai sunt indragostita de acest Bucuresti vesnic gri, murdar, comunist, imbacsit. In mod cert, relatia mea cu Bucurestiul se metine din doua motive: obisnuinta si prietenii.Este o relatie care ar fi trebuit sa se termine in momentul in care am constatat ca exista locuri pe pamant in care presiunea societatii nu este atat de mare si locuri unde oamenii zambesc…sincer sau la cel mai pervers mod posibil, dar zambesc. Acelea sunt momentele in care eu simt ca traiesc cu adevarat si sunt EU.
bai… e incredibil cate femei cad pe spate virtual prin preajma d-lui bucureci, si unele sunt sigur ca ar fi dispuse si real.
“articolul asta m-a emotionat”
“dragos, alatura-te noua sa salvam bucurestiul!”
Doamne, doamne… Apropo de doamne, doamnelor si domnisoarelor, chiar n-aveti ce face? vi se pare chiar porno sa va gudurati pe acest blog??
nu stiu… poate sunt eu nebun, dar… si voi pareti cam nfdm, sincer.
sorry pt obraznicie, si best regards
M.
MIHAI: daca doar as fi citit articolul din THE ONE, fara sa-i vad poza, nu as fi intrat pe blogul lui DRAGOS…..dar in spatele “femeilor adevarate” l-am vazut pe DRAGOS…..si cum fiecare femeie a simtit ca total sau partial se regaseste in acel elogiu======> vezi concluzia…….cam perversa, dar depinde de sexualitatea fiecaruia!!!!:)