Tout ce qui est discutable est à discuter
(pe zidurile din Nanterre, mai 1968)
“În august încă se vedeau urmele protestelor. Mi-aduc aminte că pe un zid scria cât se poate de mare «Moarte preşedintelui!»”, îmi povesteşte tata excursia lui la Paris în vara lui 1968.
La 14 ani, pionierul care mă purta în genele sale călătorea spre sudul Franţei via Paris în cadrul unui schimb internaţional organizat de Partidul Comunist Francez. Norocul lui era că era premiant şi că avea originea socială sănătoasă: tata maistru strungar, mama casnică, fostă muncitoare. Partidul nu mai ştia sau se făcea că nu ştie că maistrul făcuse puşcărie pentru atitudine duşmănoasă în chiar primii ani ai regimului. Tata nici atât. Se bucura că vedea lumea. Cealaltă lume.
S-a întâmplat să fie la Paris în dimineaţa zilei de 21 august. Tata ştia puţină franceză şi profesorul care era şeful grupului îl mai folosea ca translator. Dimineaţa la ora 7 l-a luat deoparte şi i-a spus că s-a întâmplat ceva foarte grav în Cehoslovacia. Că au intrat ruşii acolo. Când s-a dus la cantină, fetele din Cehoslovacia erau plânse toate.
“Atunci am văzut ceva foarte important”, îmi spune tata. “Partidul comunist a fost unul dintre primele care au dezavuat intrarea trupelor. Au redactat imediat un comunicat şi până la prânz era afişat peste tot pe unde mergeai. Unde eram noi cazaţi au făcut un fel de gazetă de perete cu ce se întâmpla la Praga.”
Ce se întâmpla la Praga? Karel Hoffman, directorul televiziunii de stat, refuza în continuare să difuzeze un comunicat al conducerii Partidului care condamna invazia trupelor Pactului de la Varşovia. Hoffman juca o carte riscantă. Dar avea motive serioase să creadă că, deşi nimeni dintre liderii Partidului nu-i chemase, ruşii şi aliaţii lor aveau de gând să rămână până când vor fi restabilit ordinea socialistă în turbulenta republică. Între motivele serioase la care se putea gândi Hoffman se numărau peste 70 de morţi şi aproape 300 de răniţi. Şi apoi mai erau şi tancurile…
“Până seara au apărut nişte fotografii cu tancurile ruseşti în Praga. Le-au afişat la gazeta de perete. Cel mai bine mi-aduc aminte un lucru. O fată din Cehia a arătat cu degetul spre fotografii şi a întrebat: «Aşa arată prietenii?»”. Tac o vreme. Apoi tata reia: “Când ne-am întors iar la Paris, pe 30 august, pe prima pagină a ziarelor din aeroport scria că la graniţa României sunt 4 divizii ruseşti.” “Şi nu te-ai gândit că te întorci la război?” “Nu. Ştiam că nici cehii nu luptaseră.”
Tata nu ştia atunci că, în noaptea invaziei, Consiliul de Securitate al ONU se spălase pe mâini de soarta praghezilor. Şi habar n-avea că, doar cu 4 zile în urmă, la solicitarea noului reprezentant al Cehoslovaciei la ONU, problema fusese pur şi simplu scoasă de pe agenda Consiliului de Securitate. Dar tata intuia, cu resemnarea firească a est-europeanului, cât de inadecvate erau rezoluţiile şi discursurile în faţa tancurilor.
Întors la Bucureşti, tata a aflat că Ceauşescu ţinuse un discurs fulminant în chiar ziua invaziei. “Un an de zile am căutat un ziar ca să-l pot citi. L-am cerut la Biblioteca Municipală, care avea fond de ziare. Mi s-a spus că nu există. Scânteia din 22 august trebuie să fi fost. N-am găsit-o.” Cât timp îl ascult, tastez “ceausescu discurs cehoslovacia” pe Trilulilu. Îl găsesc imediat. Ceauşescu scandează: “Nimeni nu se poate erija în sfătuitor, în îndrumător al felului în care trebuie construit socialismul. Este treaba fiecărui popor.”. Urale.
„Scena balconului” din 21 august 1968 (…)”, scrie Raportul Comisiei Tismăneanu, “nu a fost altceva decât o mascaradă, dar a funcţionat: liderul neostalinist însetat de putere, lipsit de orice înclinaţie democratică, a reuşit să trezească brusc entuziasmul popular şi să câştige susţinerea unei populaţii convinse că România va urma linia liberalizării şi a apropierii de Occident.”
Tata continuă povestirea, dar mie-mi fug gândurile. Tema asta a liderului populist, pură secreţie a sistemului, care vrăjeşte mulţimile cu o retorică anti-sistem a făcut carieră în România. Ca şi “scena balconului”. Despre asta voiam, de fapt, să scriu, dar m-a furat povestea.
Nu-mi rămâne decât s-o închei. Tata n-a mai ieşit din ţară până la 37 de ani. În 1991 s-a suit cu fratele lui mai mic, Laurenţiu, în tren şi a mers două zile la Istanbul. Laurenţiu pretinde că ar fi dormit acolo în gară, tata susţine altceva. Tot în anul ăla, tata a aflat că bunicul făcuse puşcărie. Şi Laurenţiu i-a adus bunicului de la Istanbul o sticlă de whisky. Ca să-i arate că nu-l crescuse degeaba.
Karel Hoffman a fost condamnat în 2004 pentru încălcarea Legii Telecomunicaţiilor, dar a fost graţiat de preşedintele Vaclav Klaus. Avea 82 de ani. Când a început, în sfârşit, să condamne invaziile trupelor pactelor militare, Consiliul de Securitate al ONU a descoperit că deja nimeni nu-l mai ia cu adevărat în seamă. Nici Partidul Comunist Francez nu se simte astăzi prea bine. Dacă e să-l cred pe André Glucksmann, PCF e în comă mentală.
La fix 13 de ani de când tata citea pe aeroportul din Paris despre presupusele divizii ruseşti masate la graniţa României, se întâmpla să văd lumina zilei la spitalul Polizu. Iar peste fix alţi 14 ani, coincidenţa făcea să mă aflu, asemenea tatălui meu la aceeaşi vârstă şi în aceeaşi zi a anului, la Paris. Prima mea ieşire din ţară. Ca şi tata, cu 27 de ani în urmă, mă bucuram că vedeam lumea. În continuare, cealaltă lume. Soyez réalistes, demandez l’impossible.
:: Dilema Veche
da. e foarte bine spus. cealalta lume. sau lumea, de fapt?…