:: Zilele BIZ, 27 noiembrie 2008

Doamnelor şi domnilor,

Mă numesc Dragoş Bucurenci şi lucrez la MaiMultVerde, o organizaţie ecologistă care a plantat anul acesta peste 100,000 de copaci, a strâns peste 80 de tone de gunoi şi a lucrat cu peste 8,000 de voluntari. Şi care a făcut toate lucrurile astea cu bani strânşi de la marile companii din România. Peste un milion de euro din bugetele de CSR ale acestor companii.

Bugete care s-au micşorat peste noapte, care sunt considerate ne-esenţiale şi care ameninţă să devină în curând un fel de floare la butoniera marilor corporaţii. (Aţi mai văzut pe cineva de curând care să poarte floare la butonieră? Despre asta vorbeam şi eu.)

Am venit astăzi să vă vorbesc fără sacou în semn de solidaritate cu aceia dintre dumneavoastră care-şi vor pierde slujba în perioada care urmează.

Ronald Reagan spunea că recesiune este atunci când vecinul îşi pierde slujba, iar criză este atunci când tu îţi pierzi slujba. Îmi doresc şi vă doresc ca, pentru cei mai mulţi dintre noi, această recesiune să nu se transforme în criză.

Există destule voci în România care cer să nu ne alarmăm, pentru că ne aflăm, totuşi, la periferia recesiunii globale. Cu siguranţă, la Londra şi la New York efectele ei vor fi mult mai dramatice. Înclin să le dau dreptate teoreticienilor periferiei. Şi mă şi bucur, într-un fel pervers. Măcar o dată, ne foloseşte şi nouă la ceva faptul că suntem mai degrabă pe margine.

Dar pentru noi, cei care lucrăm în domeniul CSR, lucrurile stau puţin altfel.

Robin Williams, actorul, nu cântăreţul, a spus odată că e puţin relevant dacă China are sau nu bomba atomică. E suficient ca fiecare chinez să poarte o bombă mică şi să le detoneze cu toţii simultan.

Tot aşa, atunci când sunt întrebat dacă mă tem de efectele recesiunii în domeniul meu de activitate, răspund că nu mă tem de scăderea firească a unor bugete, ci de efectul concertat de panică pe care vestea recesiunii deja îl stârneşte.

Două scenarii

Îngăduiţi-mi un calcul grosier. Dacă profitul companiilor care ne-au sprijinit până acum va scădea în anul care urmează cu, să zicem, 50%, iar nivelul implicării lor în proiecte de mediu ar rămâne acelaşi, ar trebui să mă aştept la o scădere la jumătate a bugetului organizaţiei faţă de anul precedent, asta în condiţiile în care n-aş mai atrage deloc sponsori noi.

Ţinta mea de supravieţuire într-o astfel de perioadă, fără să dau afară oameni, e cam două treimi din actualul bugetul. Asta înseamnă că, faţă de sponsorizările pe care mă pot baza cu oarecare certitudine, mai am de atras cam 16% din sponsorizări noi. Grosso modo, vorbim de 160,000 de euro.

La o piaţă a CSR-ului de abia 20 de milioane de euro, deci reprezentând sub 1% din potenţialul ei real, cifra asta n-ar trebui să-i pună nimănui probleme. V-am făcut acest calcul destul de plicticos, ca să înţelegeţi că, privind la rece, recesiunea nu e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei organizaţii robuste, capabile să se adapteze.

Dar lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. Să luăm un alt scenariu. Să presupunem că, în medie, profitul companiilor cu care lucrez eu va scădea în anul care urmează cu 30%.

Dar ele vor afla asta abia la sfârşitul anului.

Temătoare, toate vor ezita să-şi angajeze bugetele de CSR mai devreme de încheierea primului semestru. În acest caz, bugetul MaiMultVerde va scădea, în prima jumătate a lui 2009, cu aproape 100%.

Chiar şi cu mica rezervă păstrată de anul trecut, asta este mult sub ţinta de supravieţuire planificată, iar recesiunea se va transforma, pentru cei mai mulţi dintre colegii mei şi, probabil, şi pentru mine, în criză.

Aşadar, pentru noi, cei care lucrăm în CSR, recesiunea se poate comporta ca o bombă detonată controlat sau ca bombele chinezeşti de care vă vorbeam: multe, mici şi toate odată.

Din acest punct de vedere, deşi sunt de acord cu cei care spun că ne aflăm la periferia recesiunii, trebuie să remarc că eu, cel puţin, mă simt mai degrabă în epicentrul ei.

Segmentul responsabil

De felul în care companiile din România vor şti să gestioneze acest efect de panică, depinde supravieţuirea unui segment extrem de preţios al societăţii româneşti: organizaţiile responsabile.

Este ironic, de altfel, dacă stăm să ne gândim, ca una dintre victimele actualei recesiuni să fie tocmai responsabilitatea socială. Este ironic, pentru că cea care stă la baza actualei crize este tocmai iresponsabilitatea.

Doamnelor şi domnilor,

Se vorbeşte mult zilele acestea despre eşecul capitalismului. Ca om de stânga, ar trebui să jubilez. Dar n-o fac. Pentru că eu cred că a da vina pe un sistem economic pentru iresponsabilitatea unor indivizi e o prostie.

Capitalismul are, cu siguranţă, multe hibe. Dar nu e programat să intre în colaps.

Martin Wolf, reputatul comentator economic de la Financial Times, scria acum exact un an, pe 27 noiembrie, despre sistemul bancar că este “un accident care aşteaptă să se întâmple din nou şi din nou şi din nou”.

Dar nu faptul că sistemul este gândit să funcţioneze asumându-şi riscuri enorme îl face periculos, ci, spune Wolf, faptul că statul intervine de fiecare dată să-l salveze. Aşadar, ce avem aici? Bancheri iresponsabii, guvernanţi iresponsabili, consumatori iresponsabili. Nu contradicţiile interne ale capitalismului ne-au adus aici, ci nepăsarea unor indivizi, care n-au vrut să ia în calcul efectele pe termen lung ale acţiunilor lor.

Să dai vina pe capitalism pentru actuala recesiune e ca şi cum ai spune că, în România, scăderea puterii de cumpărare e un efect inerent al democraţiei, în loc să spui că parlamentarii din actuala legislatură şi-au bătut joc de moneda naţională când au votat creşterea lefurilor profesorilor.

Despre încredere

Daţi-mi voie să mai introduc o noţiune la fel de vagă ca responsabilitatea în legătură cu actuala criză. Anna Schwartz este o bătrânică care se deplasează într-un scaun cu rotile. Are 92 de ani şi este cea care a scris împreună cu laureatul Nobel, Milton Friedman, cartea A Monetary History of the United States.

Guvernatorul Băncii Centrale a Statelor Unite, Ben Bernanke, spunea despre această carte că este cea mai pertinentă explicaţie a Marii Crize din anii ‘30.

Dar Anna Schwartz e de părere că Banca Centrală greşeşte şi astăzi când Bernanke sare în ajutorul băncilor şi injectează lichidăţi pe pieţele de credit. Pentru că nu doar deficitul de lichiditate paralizează creditele interbancare, ci, spune Anna Schwartz într-un interviu publicat în octombrie de The Wall Street Journal, lipsa de încredere în solvabilitatea instituţiilor financiare.

În loc să garanteze doar depozitele populaţiei şi să lase băncile care au investit prost să se prăbuşească, intervenţia Băncii Centrale menţine această confuzie în piaţă.

Nu mai ştii în cine să ai încredere, nu mai ştii cine e susţinut artificial şi cine nu, aşa că mai bine nu faci nimic. Nici nu dai, nici nu iei. Deficitul de încredere creşte artificial deficitul de lichidităţi, care nu este atât de mare pe cât se crede.

Contează ce inspiri

Responsabilitatea şi încrederea sunt noţiuni cu care noi, activiştii civici, suntem obişnuiţi să lucrăm. Daţi-mi voie să salut faptul că această recesiune face ca cele două noţiuni să devină extrem de actuale şi în lumea dumneavoastră, în lumea afacerilor.

Cred cu tărie că singurul lucru care va fi la fel de valoros precum cash-ul în perioada care urmează este încrederea.

Oamenii au nevoie de branduri în care au încredere, cei cu care lucraţi au nevoie de parteneri de încredere, băncile au nevoie de creditori de încredere.

De fiecare dintre dumneavoastră depinde cât de multă încredere inspiră compania pentru care lucraţi. Vă reamintesc acest lucru pentru că, neîntâmplător, sloganul nostru, la MaiMultVerde, este Contează ce inspiri.

Gândiţi-vă o clipă la prietenii dumneavostră. Cei pe care simţiţi că vă puteţi baza, cei care vă inspiră încredere, sunt cei care s-au arătat, nu o dată, responsabili.

Pentru că încrederea se construieşte în timp, iar efectele responsabilităţii, ca şi cele ale iresponsabilităţii, se vădesc odată cu trecerea timpului.

Criza responsabilităţii

Ştiţi ce se întreabă un broker de pe Wall Street care vede un om aruncându-se de pe acoperişul clădirii de vis-à-vis? “Ce ştie el şi eu nu ştiu?”

Schimbând ce e de schimbat şi păstrând proporţiile, cred că acelaşi lucru se întreabă şi un bancher care aude că o mare companie producătoare de bunuri de larg consum a renunţat cu totul la programul de CSR, de la un an la altul.

Atunci când Directorul Financiar vrea să transmită un mesaj de austeritate în rândul angajaţilor şi taie dintr-un foc bugetul de responsabilitate socială, cu siguranţă nu se gândeşte la mesajul pe care-l transmite în piaţă făcând acest lucru.

Replica mea favorită din Filantropica lui Nae Caranfil este:

“Nu e nicio ruşine să ceri.
Ruşine e să nu primeşti!”

E un motto sub care eu am aşezat activitatea de fundraising de la MaiMultVerde.

Vin astăzi ca să transmit un mesaj similar companiilor:

“Nu e nicio ruşine să dai mai puţin.
Ruşine e să nu mai dai deloc.”

Crizele sunt, deobicei, reacţii în lanţ. Criza responsabilităţii intră şi ea în această categorie.

Născută din iresponsabilitatea unor bancheri, a multor consumatori şi a unor guvernanţi, ea ne invită astăzi să punem în paranteze responsabilitatea socială a companiilor.

Să nu ne mai pese ce se întâmplă cu mediul în care trăim, cu copiii sau cu oamenii bolnavi care nu se pot ajuta singuri, cu nimic din ce nu are legătură cu balanţa dintre venituri şi cheltuieli.

Să devenim o vreme iresponsabili pentru a plăti lipsa de responsabilitate din anii anteriori. Ascultaţi o clipă cum sună asta…

Capitalismul este un accident care va continua să se repete la nesfârşit atâta vreme cât responsabilitatea nu va fi altceva decât un accident între două depresii economice.

Atâta vreme cât nu vom face din responsabilitate o valoare a vieţii noastre interioare, ne vom uita degeaba la companii aşteptând ca ele să se comporte responsabil.

Noi suntem şi motorul şi frâna acestei crize.

Avantajele crizei

Marele avantaj de a lucra pentru o organizaţie neguvernamentală este acela că, întrucât n-am avut nicio vină în producerea actualei recesiuni, nici Guvernul, nici Banca Centrală, prea ocupate să-i salveze pe adevăraţii vinovaţi, nu vor interveni pentru a ne ţine pe linia de plutire.

Aşa că, la sfârşitul recesiunii, ne vom întâlni, mai întremaţi şi, sper, într-un context la fel de agreabil, aceia dintre dumneavoastră care şi-au păstrat slujbele şi aceia dintre noi ale căror organizaţii au supravieţuit.

Dar adevăratul test nu îl dăm noi, cei din societatea civilă. De ani de zile, de când construiesc aceste punţi între comunitate şi lumea afacerilor, am obosit răspunzând la întrebarea: Cât de responsabile sunt cu adevărat companiile? Cât de sincere sunt ele în demersul lor comunitar?

Ei bine, domnelor şi domnilor, suntem pe cale să aflăm în sfârşit răspunsul.

Comportamentul dumneavoastră, al celor care lucraţi în companii, în perioada care urmează ne va spune dacă responsabilitatea socială de la care s-au revendicat atâtea organizaţii este o valoare autentică în care dumneavoastră credeţi sau dacă ea n-a fost decât un oportunism de piaţă.

Tags: bugete, companii, criza, CSR, incredere, recesiune, responsabilitate sociala, zilele biz