(continuare de aici)

Până la urmă, salvarea mi-a venit de unde mi s-a tras şi necazul: de la păcătosul de zbor care decola tot spre München cu două ore mai târziu. Porcuşorul sălbatic şi zburător şi-a dat mâna cu oamenii de la Lufthansa şi mi-a găsit un loc în acest al doilea zbor, care promitea să-mi îngăduie la mustaţă conexiunea cu zborul München-Bucureşti. Mi-au redirecţionat şi bagajul, care nu plecase cu primul zbor. Cu ocazia asta am aflat şi eu una dintre tainele aeroportului: codul de bare al fiecărui geamantan este scanat şi niciunul nu pleacă spre aeronavă dacă pasagerul nu a trecut de poarta de îmbarcare.

Mulţumit că-mi regăsisem întrucâtva drumul spre casă, m-am îndreptat iar spre bar ca să dau pe gât un Guinness. De data asta, n-am mai întârziat la îmbarcare, dar am greşit poarta. Ca element pitoresc, menţionez că, vâzându-mi paşaportul, neamţul mi-a grăit într-o românească uşor distorsionată: “Ăsta merge la Frankfurt, München pleacă de la 4″.

În tot acest timp, eu îmi priveam ceasul din 5 în 5 minute făcându-mi calcule peste calcule în legătură cu următorul zbor. Ajuns în avion, pilotul ne spune că ultima rafală a lăsat zăpadă pe aripi, care trebuie îndepărtată “for security reasons”. Aşteptăm 30 de minute. Deja încep să văd iar negru în faţa ochilor, pentru că îmi mai rămâne prea puţin timp ca să prind zborul de Bucureşti. Pilotul nu reuşeşte să recupereze pe drum întârzierea, îşi cere scuze, eu ţâşnesc în picioare în secunda în care avionul s-a oprit, mă îmbulzesc prin mulţime şi o iau la fugă prin aeroport. Sunt la poarta 40-şi-ceva şi mi se spune că biroul de transferuri e la 29 şi că zborul de Bucureşti pleacă de la 16. Aleargă, Dragoş, aleargă! (aici porcuşorul a fost mai puţin de ajutor, dar girafa aprobatoare s-a dovedit de mare folos)

Ajung totuşi cu bine şi la timp, îmi fac check-in-ul, verific că bagajul a ajuns şi el cu acelaşi zbor şi mă aşez pe un scaun privind coada zgomotoasă şi pestriţă de conaţionali, aşteptând să se îmbarce. Asistentul de zbor face un anunţ: “Caut doi voluntari care să aştepte zborul de mâine dimineaţă. Le oferim cazare şi cină, transport la şi de la hotel, 250 de euro cash şi un voucher de transport de 350 de euro. Zborul de mâine pleacă la 9 dimineaţa. Se oferă cineva?”. O clipă îmi trece prin cap gândul să rămân şi să iau la rând barurile din München toată noaptea, şi-aşa n-am fost niciodată în oraşul ăsta, dar porcuşorul sălbatic e obosit, iar girafa nu mai e deloc aprobatoare. Asistentul de zbor e dezolat: nimeni nu se oferă voluntar.

Mă urc în avion şi mă cufund în lectură. Vecinul de scaun, somnolent, se foieşte şi se scarpină cu regularitate între picioare. Din când în când îşi ridică mâinile şi le pune sub cap. Neamţul de la geam e siderat.

Fericit că mi-am regăsit drumul spre casă şi începutul de săptămână “on time”, indiferent la damful şi pantomima conaţionalilor, cucerit de naraţiunea lui Pamuk, liniştit cu privire la soarta porcuşorului şi a girafei, probabil adormiţi amândoi în compartimentul bagajelor de mână, zâmbesc. Şi-mi aduc aminte de vorba primei mele proprietare, o bătrână evreică din strada Eforie. Într-o dimineaţă nu mai găseam cheile minusculei garsoniere în care locuiam şi nu puteam pleca de acasă. Fusesem şi pe la ea prin apartament să le caut, destul de cătrănit pentru că-mi dădusem începutul de zi peste cap. Peste vreo oră, le-am găsit şi m-am dus să-i anunţ triumfător deznodământul. Tanti Zizi a clătinat din cap şi a molfăit veselă:

“Vezi, Dragoş, asta-i fericirea calicului. Se bucură când găseşte ce-a pierdut…”

Tags: cheap flight, girafa aprobatoare, london, londra, lufthansa, munchen, porcursorul salbatic si zburator, tanti zizi