Aparenţele trebuie, totuşi, să fie salvate. Vom pune, deci, la vedere, pixuri, dar pixuri defecte, pixuri ornamentale, aşa încât hoţul potenţial să fie, la o adică, păcălit. Un întortocheat spirit civic ne spune că hoţia nu trebuie, pur şi simplu, evitată, prevenită, eradicată. Ea trebuie mai curând acceptată, dar în aşa fel încât hoţul să fie fraierit. Tratamentul optim al hoţului e să-l furi! Să-l faci să creadă că a luat un pix, când, în realitate, şi-a riscat libertatea pentru un simulacru.
Andrei Pleşu despre pixurile stricate care sunt lăsate în bănci la dispoziţie clienţilor “ca să nu se fure”.
Oare nu este asta o solutie balcanica la o problema balcanica?
(Salutari din München, unde nu se fura, haha!)
la situatii disperate, solutii disperate. din acelasi ciclu cu post-ul anterior. si totusi, nu inceteaza sa ma surprinda cate metode, venite din partea conationalilor, exista de a metaforiza o situatie cotidiana. mai rar un asemenea apetit narativ pe alte meleaguri 🙂
))))
randurile lui A.Plesu m/au facut sa imi fie si mai dor de casa, de revista Dilema, de anumite *alte* intamplari bucurestene.
tks, Dragos
@basic_instincts Vezi ca Dilema e disponibila on-line (cu doar o saptamina intirziere).
Frumoasa metafora lui Plesu. Pacat ca multi din comentatorii la articolul sau n’au vazut metafora ci doar mormaiala unui mos suparat pe pixuri.