Am fost la începutul lunii iulie la o conferinţă despre optimism organizată de unul dintre cei mai energici oameni din online-ul românesc, Cristi Manafu. A fost, de departe, evenimentul la care m-am simţit cel mai bine anul acesta. Nimic nu se compară cu a petrece câteva ore în compania unor oameni dispuşi să vadă mai degrabă jumătatea plină decât pe cea goală a paharului. Mai ales pentru un optimist ca mine, care s-a obişnuit să se simtă în minoritate într-o ţară de cobe şi de Cassandre.

Asta nu e doar o părere, e o constatare confirmată de cercetările sociologice. Dar, chiar şi aşa, ea nu e mai puţin paradoxală. Pentru că premisele noastre culturale nu par să justifice excesul de pesimism în care trăim.

Cuiva obişnuit cu liturghia ortodoxă şi cu negrul predominant din vestimentaţia clericilor răsăriteni i se poate părea extravagantă afirmaţia mea, dar creştinismul este o religie optimistă. Evangheliile, primele naraţiuni ale vieţii lui Iisus, poartă această caracteristică în chiar numele lor: evangelion înseamnă vestea cea bună şi ce poate fi mai optimist într-o religie decât perspectiva iertării păcatelor şi promisiunea vieţii veşnice? Nu vreau să mă hazardez în a spune că şi mozaismul ar fi o religie optimistă, dar pot identifica atitudini pozitive chiar şi în rădăcinile veterotestamentare ale creştinismului. Gândiţi-vă o clipă la Iov, primul mare optimist din istorie…

Şi atunci, cum se face că acest popor creştin e mai mereu tentat să chibiţeze depresiv şi să fluiere a pagubă, adică să pună răul şi nu binele înainte? Să fie de la Mioriţa? Nici asta nu cred, prea ne-am obişnuit să dăm vina pe Mioriţa pentru toate relele care ni se întâmplă. Cred că răspunsul e în altă parte.

În ultimii 50 de ani, românii au trăit experienţa nefericită de a nu-şi mai putea controla viitorul: indiferent ce făceau, lucrurile mergeau din rău în mai rău şi, exact când credeau că mai rău nu se poate, Partidul mai strângea o dată şurubul şi le arăta că se înşelaseră. În astfel de timpuri, pesimismul era o strategie adaptativă şi încă una de succes. A rămâne optimist era totuna cu a fi prost.

Dar, deşi în ultimele două decenii, contextul politic s-a schimbat simţitor, părinţii şi şcoala ne educă în continuare să privim temători viitorul şi să nu ne aşteptăm niciodată la nimic bun.

Am imaginat pentru participanţii la conferinţa din iulie un tratament care poate fi administrat atât optimiştilor cât şi pesimiştilor. Pe primii îi poate întări, pe cei din urmă îi poate vindeca. Este un cocktail de veşti bune, de “evanghelii”, prezentate, însă într-o formă camuflată: am adunat mai multe veşti proaste care au circulat în ultimii 20 de ani şi care s-au dovedit, toate, false.

Vi le ofer în cele ce urmează, cu menţiunea că pot fi administrate la orice oră împreună cu un pahar mare cu apă. Le-am grupat pe ani, pentru o minimă orientare cronologică:

• 1989: Ce să caute Michael Jackson în România? Ai înnebunit?
• 1990: Ascultă ce-ţi spun, politrucul ăsta de Iliescu ajunge preşedinte pe viaţă!
• 1991: Stai tu liniştit, Miron Cozma n-o să răspundă niciodată pentru mineriade.
• 1992: Ne-am spălat pe bot, un ministru ca Andrei Pleşu n-o să mai avem niciodată.
• 1993: N-or să câştige românii peste 100 de dolari pe lună nici când mi-oi vedea eu ceafa!
• 1994: Regele să primească cetăţenia? După ce l-au fugărit cu SPP-ul? Peste cadavrul lui Iliescu, poate.
• 1995: Nu te îmbăta cu apă rece, nu poate Convenţia să ia cât poate PDSR-ul să fure.
• 1996: Ca să ia un film românesc Palme d’Or-ul trebuie să mai moară două generaţii de regizori.
• 1997: Ne-au lăsat pe dinafară. Asta a fost. Nu mai intrăm în NATO.
• 1998: Piste pentru biciclişti în Bucureşti? Da’ unde te crezi, dom’le, în Germania?
• 1999: Cum să renunţe Europa la vize, domnule? Păi ce, ei sunt proşti să ne lase să emigrăm în masă?
• 2000: Asta cu UE e aşa o gargară, ne-au lăsat în NATO ca să ne-nchidă gura, cum o să ne primească după ce l-am mai votat o dată pe Iliescu?
• 2001: Paul Van Dyk în România? Nici într-o mie de ani!
• 2002: Pubele pentru colectare selectivă? Poate-n Japonia… Aici suntem la porţile Orientului, vino-ţi în fire.
• 2003: Nu ne mai scapă nimeni de Năstase. Ăsta sigur ajunge preşedinte.
• 2004: O echipă de fotbal dintr-un oraş mic n-o să ajungă niciodată Campioana României.
• 2005: Să nu mai intre Vadim în Parlament? Nu există, dom’le. Păi ce, el e de capul lui? Are cine să-l bage.
• 2006: Nu fi copil! Tăriceanu n-are nicio şansă să termine mandatul.
• 2007: Şi ce mare brânză crezi c-o să facă furăciunea asta de site, copiată după YouTube? S-a mai făcut şi-n alte ţări şi n-a mers.
• 2008: (redau verbatim dintr-un Preşedinte de Consiliu Judeţean): Dom’le, asta cu voluntariatul e aşa o chestie, vorbim noi aici între noi. Da’ când o să fie să iasă lumea să planteze, n-o să vină nimeni de bunăvoie, o să vedeţi!
• 2009: E terminată Răduleasca. Ascultă-mă, n-are nicio şansă la proces! Elan îi ia copilul.

Am să las acum tratamentul să-şi facă efectul, dar mai vreau să punctez un singur lucru. Mi s-a părut excelentă ideea lui Cristi Manafu de a organiza o conferinţă despre optimism într-un an de criză. E uşor să gândeşti pozitiv când sorbi şampanie la malul mării, dar optimismul este cu adevărat vital abia atunci când începe să-ţi fugă pământul de sub picioare. Churchill, un om care a condus spre victorie o ţară pe care toţi o credeau învinsă, a spus odată:

“Sunt optimist. A fi orice altceva ar fi inutil”.

:: Elle, august 2009

Tags: churchill, cristi manafu, elle, optimism, vesti bune