Ştii genul ăla de zile când ai vrea pur şi simplu scutire? Să nu mai fie nevoie să te trezeşti, să ieşi din casă, să mergi la lucru, să te vezi cu oameni, să… nimic. Şi, totuşi, te aduni, dai cu apă pe tine, îţi pui o muzică pe care o ştii pe de rost şi ieşi la produs.

Ei, ce crezi că mi s-a întâmplat mie într-o zi ca asta? Am făcut dreapta cu maşina pe lângă Palatul Şuţu, venind dinspre bulevard, şi am intrat pe străduţa cu Cinema PRO. O maşină papuc era oprită chiar în faţa cinematografului şi mai mulţi tineri, destul de chic îmbrăcaţi şi aproape toţi în cămăşi albe, descărcau nişte panouri pe care le duceau în cafeneaua Turabo. Între mine şi papuc mai era o maşină. Şoferul aştepta calm. Am făcut acelaşi lucru, îmi plăcea oricum muzica pe care o ascultam şi nu voiam să ajung prea repede la destinaţie.

După vreun minut şi ceva, mă uit în retrovizoare şi nu-mi vine să cred: nu una, nu două, ci trei maşini aşteptau, la fel de cuminţi, ca tinerii să-şi termine treaba. A mai durat vreun minut, timp în care m-am rugat ca niciunul să nu-mi strice dimineaţa cu vreun claxon. Şi ruga mi-a fost ascultată: tinerii au terminat de descărcat, noi ne-am pus în mişcare, au fost câteva saluturi scurte cu mâna, totul avea un aer neverosimil pentru oraşul meu.

Sunt recunoscător pentru momente ca ăsta. Mi-au făcut ziua mai senină. La mulţi ani, Alexandra!

Tags: asteptare, bucuresti, claxoane, muzica, trafic