Am fost săptămâna trecută martorul a două miracole: concertul domnului Leonard Cohen şi spectacolul “Pasărea de foc”.

Despre primul am să povestesc pe îndelete în numărul “Elle” din octombrie. Până atunci, vă las în compania unui interviu (mulţumesc, Simina):

“Pasărea de foc” este un spectacol de dans cu 100 de copii care acum 6 săptămâni nu ştiau să danseze şi nu mai urcaseră niciodată pe o scenă: copii ai străzii, copii din centre de plasament, copii din familii obişnuite, copii români, copii romi, copii cu dizabilităţi, copii-mogâldeaţă şi copii mărişori, fete şi băieţi.

Coregrafii şi dansatorii Royston Maldoom, Josef Eder, Irina Roncea, Martha Hincapié Charry şi Oana Rotariu i-au ajutat să dea viaţă unei naraţiuni simple şi emoţionante pe muzica lui Stravinski. Dar sub lumina reflectoarelor se derulau în acelaşi timp alte o sută de poveşti despre destinul fiecăruia dintre micii dansatori.

La sfârşitul spectacolului, artiştii au fost aplaudaţi şi ovaţionaţi îndelung, cu un entuziasm pe care eu nu l-am mai întâlnit în Sala Mare a Teatrului Naţional. În dreapta scenei, unul dintre adolescenţii care dansase într-un rol principal se zguduia de plâns. Mi s-a pus şi mie un nod în gât pentru că era evident cât de neobişnuit era să primească din partea unor necunoscuţi şi altceva decât indiferenţă sau dispreţ.

Le mulţumesc lui Monique Gruber, Alexandrei Arnăutu şi lui Pete Ayres pentru că le-au redat acestor copii şi nouă, celor care i-am aplaudat, demnitatea.

Tags: Alexandra Arnautu, centre de plasament, copii, copii ai strazii, dans, dizabilitati, Irina Roncea, Josef Eder, leonard cohen, Martha Hincapié Charry, Monique Gruber, Oana Rotariu, pasarea de foc, Pete Ayres, romi, Royston Maldoom, stravinski, teatrul national