Ieri seară am fost la o agapă organizată de o prietenă la ea acasă de ziua ei. Sărbătorita e însărcinată, aşa că regulile au fost “fără ţigări şi fără alcool”. Eram vreo douăzeci de oameni care beam limonadă şi făceam conversaţie, împrăştiaţi prin trei camere şi pe terasă. În fundal, ceva muzică franţuzească în surdină. Vă imaginaţi cam ce gălăgie făceam.
Exact în timp ce se tăia tortul, se aude soneria. Prietena mea se uită mirată, nu mai aştepta pe nimeni. Soţul ei merge să deschidă. Cineva glumeşte “O fi poliţia…”. Când deschide uşa, surpriză!, era chiar poliţia. Noi ne-am dat coate, am început să facem bancuri, era suprarealistă apariţia celor doi. În fine, oamenii au fost civilizaţi, ne-au explicat că ei au datoria să investigheze, ne-au explicat cum e cu legea, că e ambiguă etc.
La urmă, întreabă: “Cine e sărbătorita?”. “Eu sunt”, răspunde prietena mea. Eram convins că urmează un “La mulţi ani!”, poate chiar un zâmbet. N-a fost să fie… “Să-mi daţi şi mie un buletin, vă rog…”
Nu se poate să nu te înmoaie pitorescul acesta cuceritor al organului de ordine în exerciţiul funcţiunii.
E de la muzica aia frantuzeasca din surdina, clar.