Ieri mi-am dat rendez-vous cu o parte importantă din trecutul meu. Şi am mai aflat o dată ceva ce ştiam deja: că trecutul meu are, ca orice trecut care se respectă, un trecut al lui. La fel de urât ca şi el. Dar nici pe departe suficient de urât cât să-l justifice. Pentru că nimic nu justifică trecerea de care vorbea Philip Larkin:
Man hands on misery to man.
It deepens like a coastal shelf.
Există o tentaţie căreia e destul de uşor să-i cazi pradă dacă citeşti prea multă psihologie, aceea de a crede că trecutul justifică orice. Cred cu tărie că trecutul explică aproape totul în legătură cu fiinţa umană, dar el nu justifică niciodată faptele noastre. Cel mult, ne justifică, adică ne ajută să ne părem nouă înşine mai buni şi mai drepţi decât suntem de fapt.
dacă îţi priveşti viaţa ca întreg, un trecut urât nu poate să îţi aducă decât regrete…dacă în schimb analizezi prezentul, prin contrast, trecutul poate să te facă să îţi pari ţie însuţi mai bun. dar eu zic că trecutul trebuie să rămână la locul lui, pe post de lecţie şi nimic mai mult. prezentul e tot ce contează, pt că de el depinde ca viitorul să fie unul bun. şi da, graniţa între a explica şi a justifica e atât de subţire! trecutul explică de unde venim, dar nu justifică ceea ce alegem să facem.
de acord. de foarte multe ori in loc sa incercam sa ne depasim cumva lasitatile, ne punem trecutul ca o pavaza- scuza. luand ca si pretext trecutul ne complacem de fapt de multe ori in aceeasi atitudine gaunoasa din trecut.
Eu n-am trecut, am doar prezent si viitor.
Poate ca trecutul ne ofera o justificare pentru actiunile de azi. poate ne ajuta sa ne auto-justificam felul de a fi. de azi. si poate il folosim mult prea des pentru a ne justifica altora.
dar.
sunt absolut convins ca trecutul ne modeleaza, lasa urme nu poti sa afirmi am doar prezent si viitor. ne influenteaza. si a nega asta e chiar mai grav decat a te folosi de acesta pentru a-ti justifica atitudinile de azi.