Ce nu cunoşti nu te poate ucide, dar nici nu te face mai deştept.

Unul dintre motivele pentru care lucrurile arată urât în ţara asta, chiar şi în domenii arondate, prin tradiţie, frumosului, este inapetenţa creatorilor români pentru reguli. Ştiu că poate părea barbar să aduci vorba de reguli în lumea libertăţii artistice, aşa că daţi-mi voie să mă explic.

În toate domeniile creativităţii, fie că vorbim de designul unei expoziţii sau al unei colecţii de haine, de punerea în pagină a unui text sau de organizarea unui eveniment, de alegerea unei ţinute vestimentare sau a unei mape de conferinţă, tendinţa generală a creativului este să iasă din normă, să ţintească pieziş, să abordeze problema “lateral”. Aşa e peste tot în lume şi tocmai din această frondă, se naşte frumosul – noul frumos – iar lucrurile merg înainte. Dar pentru a avea faţă de ce să îndrăzneşti, pentru ca fronda să-şi poată împlini menirea şi să te scoată în evidenţă, e necesar să existe o majoritate conservatoare şi, la limită, conformistă, faţă de care să te poţi diferenţia.

E adevărat că regulile există pentru a fi încălcate, dar nu e mai puţin adevărat că, pentru a avea ce să încalci, trebuie să existe nişte reguli. Inovaţiile, ireverenţele, trăznăile au, toate, nevoie să se raporteze la ceea ce regulile stabilesc că este convenţionalul, norma, firescul.

La noi, însă, pentru că puţină lume se oboseşte să se familiarizeze cu regulile care guvernează un domeniu sau altul, norma este, de fapt, formată din suma aberaţiilor. Nonconformismul este regula, iar conformismul excepţia. Ţicneala, chiar şi genială, se pierde în nevroza generalizată şi devine mediocră, iar convenţionalul sare în ochi şi devine excepţional.

Mi-aduc aminte o fotografie de la prima ediţie a Premiilor Gopo, care se doreau un fel de Oscaruri româneşti: toată lumea era îmbrăcată ca de la ajutoarele pentru sinistraţi, unul mai pestriţ şi mai nonconformist ca altul. Cele câteva doamne în rochie lungă de seară şi cei câţiva domni care respectaseră ţinuta black-tie păreau de pe altă planetă. Efectul vizual era deconcertant: toată adunătura avea un aer de igrasie şi de Balul Bobocilor.

Dar o astfel de imagine nu iese nici ea în evidenţă, pentru că face parte din cacofonia generalizată pe care o întâlnesc peste tot unde creativitatea este lăsată să zburde liberă şi nestingherită, ca o oaie debilă, vopsită în roz.

Creativul român calificat la locul de muncă uită sau nu ştie că, înainte de a picta Persistenţa memoriei şi Ispita Sf. Anton, Dalí a învăţat să deseneze ca Leonardo. Că, înainte de a desena taiorul, fusta scurtă şi neagră şi pantalonii de damă, Coco Chanel stăpânea croitoria la fel de bine ca oricare dintre meseriaşele care au lucrat de-a lungul vremii pe tiparele ei. Că Hemingway a scris mai întâi reportaje de război şi abia apoi ficţiune pe aceeaşi temă.

În orice domeniu de creaţie există un set de reguli şi de convenţii în cadrul cărora variaţiile posibile sunt infinite. Jocul pe graniţă şi depăşirea ei sunt posibile şi încurajate tocmai pentru a sublinia că acolo există o graniţă, pe care toţi o cunosc, chiar dacă unii o contestă. Cu timpul, jocul acesta mută graniţa însăşi, dar nu o face să dispară.

Nu şi la noi, unde graniţa s-a făcut de mult nevăzută în bălăceala generală. Câteva exemple. Un stilist care n-a învăţat încă reguli elementare despre lungimea cravatei, dimensiunea nodului şi asortarea lui la ţinută, sare, în schimb, să-ţi suflece mânecile de la sacou, ori să-ţi pună un maiou cu plasă în loc de cămaşă, “aşa, de fiţă”. Un DTP-ist alege poze în care ai ochii închişi pentru că “a vrut ceva mai viu, nu ceva convenţional”. Un copy-writer, încă nesigur când i se cere să folosească articolul posesiv genitival, face glumiţe auto-ironice despre produs în pliantul de promovare pentru că “nu vrea ceva banal”. Un organizator de evenimente nu foloseşte sistem de amplificare pentru că microfonul i se pare “prea scorţos”. Un PR-ist scrie comunicate de presă fără diacritice pentru că aşa e “modern”. Un MC nu foloseşte note de prezentare şi nu respectă timpul alocat evenimentului “pentru că-i place să fie spontan”.

Toată lumea vrea să fie altfel. Regulile sunt pentru fraieri. Convenţiile pentru proşti. În degringolada generală, îmi vine tot mai des să-mi iau catrafusele şi să mă car într-o ţară plicticoasă ca Germania. M-am săturat de lejeritatea cu care ne băgăm picioarele în nişte standarde pe care nu ne duce mintea măcar să le cunoaştem mai înainte de a le epata.

Tags: conformism, conventie, conventii, conventional, creativitate, fronda, frumos, invovatie, nonconformism, plicticos, reguli, spontaneitate, stil