Exilul

Ai plecat din România cu câteva luni înainte de revoluţie, înainte de ’89. N-ai regretat că nu ai prins revoluţia?

Mihai Ghyka: În clipele acelea ba da, enorm, sigur că da. Eram la verii mei primari, la Washington, în momentul în care s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi lucrurile s-au răsturnat, cred că ne amintim cu toţii, în câteva ore practic.

Eu, fiind cu bani puţini, nu aveam bani să mă duc de la Montreal la Washington cu avionul, m-am dus cu trenul. Când m-am suit în tren lucrurile erau neclare, se trăsese la Timişoara şi era o stare de tensiune şi de îngrijorare pentru ceea ce se întâmplă în ţară, dar Ceauşescu rezista şi reprima manifestaţiile. Am plecat pe 21 şi, în clipa în care am ajuns la Washington, deja Ceauşescu fugise, fusese răsturnat şi arestat. Deci, practic, când am ajuns acolo, lucrurile arătau altfel.

Cumva a fost bine pentru că, atunci când trăieşti nişte evenimente, contează întotdeauna împrejurul cui stai. Era părintele Calciu acolo, care era foarte activ, era o comunitate românească coagulată de mulţi ani. Dar sigur că nu era lesne, adică aveam mulţi prieteni aici, abia plecasem, regretam cumva că nu sunt martor activ.

Şi nu ai vrut să te întorci?

Da, am şi făcut-o. În iunie ’90 de îndată ce am luat vacanţă. Intrasem într-un sistem, tocmai îmi dădusem examenele, au fost 6 luni de dat echivalenţele. Mai întâi am dat examenele greşit. Pe urmă mi s-a spus: „Nu, domnu’ Ghyka, examenele astea pe care le-aţi dat sunt pentu cei care termină seralul şi care nu vor să mai facă colegiul şi facultatea, sunt alte examene pentru cei care vor să meargă la colegiu”. Bun, hai să o luăm de la capăt. Şi iar le-am dat şi între timp nu mă primiseră la colegiu decât la seral, deci eram într-un sistem deja.

Pe de altă parte, aici nu terminasem anul. Clasa a XI-a eu nu am terminat-o pentru că plecasem între timp. Deci, am mers pe un făgaş cumva, cum să spun, îndoit fiind că sunt acolo. Şi am simţit-o mai mult decât oricând ca un exil pentru că chiar aveai posibilitatea să te întorci. Ceea ce am şi făcut, pentru că m-am întors în fiecare vară. Stăteam aici din 15 mai până în 1 septembrie. În fiecare vară. Mai călătoream puţin prin Europa şi lucram în timpul anului şi economiseam ca să am din ce să trăiesc vara în România să îmi fac vacanţele. Eram foarte legat de România şi dovadă că m-am şi întors 7 ani mai târziu.

Revin la momentul 1989. Ştiu că nu se pleca uşor pe vremea aia. Cât de greu a fost să plecaţi?

Foarte greu. Cinci ani de zile a durat, practic. A durat 5 ani, a trebuit să vindem apartamentul pe care îl aveam. În momentul în care făceai cerere de plecare în străinătate pierdeai beneficiul studiilor universitare pe care le-ai făcut, adică mama a fost reîncadrată, nu i s-au mai recunoscut studiile. Au reîncadrat-o în post cu salariu mai mic chiar dacă făcea the same job. Nişte lucruri pe care, poate eu, copil fiind, nu le înţelegeam atunci, dar le-am înregistrat şi, ulterior, uitându-mă la ele, mă gândesc că, da, n-a fost uşor.

Gulagul povestit copiilor

În timpul când ai fost copil şi adolescent, ai resimţit ceva din persecuţiile la care a fost supusă familia ta în anii ’50?

Din plin. Dar nu numai pe cele din anii ’50, ci şi pe cele din anii ‘80. Îmi amintesc foarte bine. Stăteam într-un bloc din Baltă Albă la capătul Bucureştiului şi îmi amintesc cum mama venea acasă şi s-a întâmplat de câteva ori să găsească în cutia poştală invitaţia de la Securitate pentru a veni la un interogatoriu, că de fapt despre asta era vorba. Şi ţin minte că era un carton reciclat maroniu. De fiecare dată mama se albea şi spunea: „Iar mă cheamă ăştia şi iar mă ameninţă”. Că de fapt ei ce căutau? Să câştige colaboratori. Şi mama, care m-a crescut singură, s-a ţinut tare şi nu a semnat. Ţin minte că pentru ea era o încercare, fără-ndoială.

Apoi faptul că ştiai că eşti urmărit. A făcut nişte fotografii cu bisericile care au fost translatate sau dărâmate şi fusesem împreună cu ea. Cu Sf. Vineri, cu Biseria Olari. La Sf. Vineri am făcut fotografii când tocmai fusese rasă biserica şi îmi amintesc foarte bine. Era capătul tramvaiului acolo, cred că 19. Şi, aşteptând tramvaiul, ne uităm şi în faţa bisericii erau nişte oameni care se adunaseră. M-am dus alături de ei şi era un domn care cu nişte mijloace încropite (cu un ciocan şi nu mai ştiu ce era, o lingură sau, mă rog, o bucată, nu era o daltă, era o pseudo-daltă) spărgea din fundaţiile bisericii ca să ia o cărămidă să aibă cumva o amintire din ce a fost Biserica Sf.Vineri. Şi fiecare vroia să aibă o bucată. Era o relicvă sfinţită până la urmă din biserică. Ţin minte că şi eu am luat o bucată şi am plecat cu ea în Canada ulterior. Şi simţeai, ca tânăr, că făceai ceva care îţi pune în pericol şi familia şi destinul tău. Dar oamenii îşi păstrau credinţa şi, chiar dacă nu era o opoziţie, era un fel de a duce viaţa creştină în continuare.

Dar, ca să revin la întrebarea ta: fotografiile acelea au dispărut de la noi din casă. Şi astăzi suntem convinşi că cineva a umblat în absenţa noastră.

Sunt apoi poveştile formidabile ale bunicului şi străbunicului meu care au făcut puşcărie câte 18, câte 23 de ani şi care s-au întors practic într-un moment în care ţara era complet modificată. Fuseseră închişi în ’45 şi se întorceau în ’64, când a ieşit toată lumea.

Şi povesteau. Ţin minte că povesteau cu un firesc care nu dădea acea notă de dramatism pe care o vezi astăzi cu ochii adultului. Dar străbunicul meu, care avea grijă de mine, mă ducea, mă aducea de la şcoală, îmi spunea: ”Oh, ce-mi aminteşte de iarna din ’53 când eram în Siberia în lagăr şi din 500 de prizonieri am mai rămas la sfârşitul iernii 130.” Au fost decimaţi practic de frig şi de nemâncare.

Deci da, lucrurile astea te impresionează, te marchează pe viaţă.

:: în partea a treia şi a patra, discutăm despre trecutul mai îndepărtat al familiei Ghyka şi cum mai arată astăzi educaţia într-o familie aristocratică

prima parte | a doua parte | a treia parte | a patra parte

Tags: canada, colaborator, demolari, dictatura, exil, gulag, inchisori, interviu, intimidare, mihai ghyka, persecutii, revolutie, securitate, sf. vineri, siberia, starbev, urmariti