De fiecare dată când parcurg unul dintre textele de jurnalism narativ către care trimite Cristi Lupşa la el pe blog, îmi reproşez că nu fac asta mai des. Toate textele recomandate de el m-au captivat încă de la primele rânduri şi le-am devorat cu ochii fixaţi în ecranul Mac-ului, fără să mă mai pot opri din citit, ca un dependent care şi-a primit doza. De asta mi-e şi frică de multe ori să fac click pe linkurile lui, pentru că mă tem că mă vor răpi fără drept de apel vreme de nişte ceasuri pe care nu mi le pot întotdeauna permite.
N-am ascultat, însă, de această precauţie burgheză atunci când Cristi a trimis către textul cu care Gene Weingarten a câştigat recent al doilea premiu Pulitzer: povestea copiilor care mor, uitaţi în maşini închise, şi a crucii cu care trebuie să trăiască părinţii lor. Ca de obicei, a meritat.
“Death by hyperthermia” is the official designation. When it happens to young children, the facts are often the same: An otherwise loving and attentive parent one day gets busy, or distracted, or upset, or confused by a change in his or her daily routine, and just… forgets a child is in the car. It happens that way somewhere in the United States 15 to 25 times a year, parceled out through the spring, summer and early fall. The season is almost upon us.
(…)
The wealthy do, it turns out. And the poor, and the middle class. Parents of all ages and ethnicities do it. Mothers are just as likely to do it as fathers. It happens to the chronically absent-minded and to the fanatically organized, to the college-educated and to the marginally literate. In the last 10 years, it has happened to a dentist. A postal clerk. A social worker. A police officer. An accountant. A soldier. A paralegal. An electrician. A Protestant clergyman. A rabbinical student. A nurse. A construction worker. An assistant principal. It happened to a mental health counselor, a college professor and a pizza chef. It happened to a pediatrician. It happened to a rocket scientist.
Last year it happened three times in one day, the worst day so far in the worst year so far in a phenomenon that gives no sign of abating.
(…)
“Memory is a machine and it is not flawless. Our conscious mind prioritizes things by importance, but on a cellular level, our memory does not. If you’re capable of forgetting your cellphone, you are potentially capable of forgetting your child.”
De curiozitate, aşa-i că la noi nu se prea întâmplă aşa ceva? Eu numai pe la americani am văzut asta cu uitatul copilului în maşină, cu geamurile închise şi eventual şi parcată la soare…Mi se pare f posibil să fie o chestiune de atitudine, de raportare diferită la copil-în Ro(şi mă refer la familiile normale), copilul de cele mai multe ori schimbă total viaţa părinţilor, devine o prioritate încă de dinainte de a se naşte; aşa că nu cred că pe la noi o să-şi uite cineva copilul în maşină prea curând.
Kates, nu sunt de acord cu postarea ta. Sa presupunem ca stim statisticile acestui tip de accident in Romania si ca e mai mic pe rata de locuitori decat in SUA – lucru pe care nu-l stim, de fapt. Simplul fapt ca asa “ni se pare” ca stau lucrurile nu e suficient. Insa sa presupunem ca ai dreptate.
In SUA oamenii petrec enorm de mult timp in masina – cu mult mai mult decat in Europa (si Romania). Pe de o parte, navetele sunt foarte lungi, si pe de alta parte exista o cultura a dusului copilului la scoala si la diverse activitati (sport, arta, cluburi etc etc) care nu exista inca la noi in aceleasi dimensiuni. In plus, lumea lucreaza ore foarte lungi la serviciu (mult mai mult decat in Europa), si cand se amesteca programul personal cu programul de condus al copilului, sansele de confuzie cresc.
Din aceasta combinatie de conditii (timp petrecut in masina, diversitatea activitatilor, si necesitatea de a jongla cu ele), se intampla 15-25 de tragedii pe an.
Asa ca exista explicatii mai bune decat aceea conform careia copiii ar fi o prioritate mai mica pentru parintii lor in SUA.
E posibil să ai dreptate, dar eu tot nu-mi pot imagina cum poţi să îţi uiţi copilul complet. Măcar te mai întrebi din când în când pe unde-o fi şi ce face, nu?
@kates
Fennell has an expression that’s half smile, half wince. She uses it often.
“Some people think, ‘Okay, I can see forgetting a child for two minutes, but not eight hours.’ What they don’t understand is that the parent in his or her mind has dropped off the baby at day care and thinks the baby is happy and well taken care of. Once that’s in your brain, there is no reason to worry or check on the baby for the rest of the day.”
Fennell believes that prosecuting parents in this type of case is both cruel and pointless: It’s not as though the fear of a prison sentence is what will keep a parent from doing this.
The answer to the problem, Fennell believes, lies in improved car safety features and in increased public awareness that this can happen, that the results of a momentary lapse of memory can be horrifying.
Kates NU are copii.. respect parerea ta, totusi e gresita, dar cel mai usor ai sa intelegi cand o sa ii ai pe bancheta din spate, sec si simplu.
Nici o teorie din lume nu poate sa iti produca schimbarile pe care o sa ti le produca copilul in viata ta.
Viata ta mai capata o dimensiune pe care nu o stii, nici macar nu o banuiesti – nopti nedormite, stres, job, copil bolnav – atunci sa te intrebi cum o sa faci fata si daca o sa faci fata cu succes in TOATE situatiile.
Si daca dai si rateuri sa nu te mire, nu iti doresc dar ti se va intampla inevitabil.. 🙂
@Ciprian: să înţeleg că tu te crezi sincer în stare să-ţi uiţi copiii în maşină?…
Ai intuit bine, nu am(încă) copii, dar când îi voi avea nu o să-i uit nicăieri, promit de pe acum; şi nu vorbesc în necunoştinţă de cauză, pentru că mă cunosc foarte bine; pentru că nimic din ce voi avea de făcut nu o să fie mai presus de ei, nici jobul nici altceva.