Sâmbătă am pornit împreună cu Loli de la Salvamont, cu prietenii lui şi cu colegul lui, Lucian, spre Vf. Piule din Retezatul Mic. La început am urmat o scurtătură, apoi traseul marcat cu linie galbenă. Ne-am oprit să culegem afine – ghidul nostru ne spune că n-a mai văzut de mult o recoltă aşa de bogată. Afinele, mai ales cele de pe munte, nu de cultură, conţin unii dintre cei mai puternici antioxidanţi naturali.
După un drum prin pădure, am ieşit în golul alpin sub turnurile Gurganului, două creste impunătoare între care am întrezărit ţinta noastră.
Panta a devenit tot mai înclinată, apoi a trebuit să escaladăm nişte stânci. Copiii nu s-au lăsat păgubaşi, ba din contră, Efrem s-a dovedit un alpinist convins. Am continuat pe un grohotiş tot mai abrupt, care i-a epuizat pe copii, apoi Loli ne-a propus o nouă scurtătură. Mai precis ne-a recomandat tuturor celorlalţi să continuăm traseul, ne-a spus că el o ia pe o scurtătură foarte dificilă, de unde ne poate vedea şi pe noi pe traseul marcat şi ne-a dat întâlnire în vârf. Evident, toată lumea, inclusiv copiii, am luat-o pe urmele lui. A fost o ascensiune în forţă cum n-am mai făcut de mult, dar priveliştea de 360 de grade care mi s-a deschis când am ajuns în vârf mi-a tăiat respiraţia (atât cât mai rămăsese din ea). La nici cinci minute, am văzut o capră neagră alergând spre cuşma Gurganului.
Copiii au ajuns şi ei într-un târziu, sub privirile admirative ale tuturor. Chiar şi eu, care-i văzusem în acţiune cu o zi înainte, m-am temut că nu vor putea escalada canionul.
Din Vf. Piule (2081 m), Loli ne-a dus pe o culme învecinată plină de flori de colţ. De altfel, pe tot traseul am putut admira o groază de flori şi de plante, multe dintre ele medicinale. Mănunchiurile de flori de colţ au încununat parcursul botanic.
Ne-am întors pe un traseu de creastă, cu atât mai spectaculos cu cât echilibrul devenea mai precar. Pe o porţiune destul de periculoasă, Loli şi prietenul lui, Raţă, i-au cărat pe Efrem şi pe Symeon în braţe. Confortul dă dependenţă, aşa că pe drumul înapoi spre refugiu, am făcut-o cu rândul pe cărăuşii.
Aproape de refugiu, Efrem a adormit legănat de cadenţa lui Raţă. Symeon, în schimb, a căpătat noi puteri de la tableta mea de glucoză şi s-a angajat într-un sprint în zig-zag care a sfârşit într-o tufă de urzici. Auuuuu….
Toată povestea a durat peste şase ore, chestie care ne-a dat puţin planurile peste cap (aveam de gând să coborâm la maşina lăsată la Beci). Am hotărât să dormim la cabana Buta, ca să nu mai fim nevoiţi să strângem de dimineaţă corturile şi să pornim la prima oră spre acţiunea de curăţenie de la Craiova. Dar şi aceste planuri ne-au fost date peste cap.
(va urma)
verde verde verde peste tot
ai cui sunt copiii si cum au ajuns cu tine in varf de munte?
sunt ai Liviei, o veche şi bună prietenă. Efrem e finul meu, Symeon e ca şi cum ar fi şi el 🙂
Cata frumusete…..ce frumoasa este tara mea….frumoasa si nepretuita romanie….
vreau si eu!!!