În cimitirul Sineasca, din nordul Craiovei, e plin de guşteri. Şopârlele smaragdine sunt peste tot şi nicăieri: nu le observi decât abia când, speriate de pasul tău, ţâşnesc spre a se pierde în vegetaţia sălbatică. Le înregistrezi cu coada ochiului, hipnotizat pentru o clipă doar de sclipitoarea lor trecere. Apoi dispar.

La marginea unei gropi betonate, un bărbat cărunt şi slab, cu faţa arsă de soare, cu mânecile de la cămaşă suflecate, ţine de ghidon bicicleta pe care a pedalat până la cimitir şi oftează cu năduf:

“Ia uite, dom’le, mii de elevi trecură prin mâna lui şi nu e niciunul aicea. Nici de la fabrică nu veni nimeni…”

Cel despre care vorbeşte e bunicul meu, Ştefan Radu. Adevărul e că foştii lui elevi, pe care i-a învăţat meserie la şcoala profesională de pe lângă fabrica “7 noiembrie” din Craiova n-aveau de unde să ştie că fostul lor maistru s-a stins. Mioara, soţia lui, i-a spus unuia singur, cu care ştia că ţinuse legătura în anii în care mai fusese lucid.

Constantin Popeci, probabil cel mai strălucit dintre elevii lui, şi-a început cariera ca strungar şi a ajuns director general la Întreprinderea de Utilaj Greu. Astăzi este proprietarul fostei întreprinderi şi ocupă un loc în prima jumătate a Topului Forbes al miliardarilor români. Lucrurile astea le-am aflat de pe Internet. La Craiova, Popeci mi-a spus doar că, după absolvire, a câştigat de trei ori consecutiv premiul de cel mai bun strungar pe ţară şi că asta nu spune ceva despre el, ci despre domnul Radu, fostul lui profesor.

“Era sever, îşi aminteşte industriaşul de azi, dar ţinea la noi ca nimeni altul, nu lăsa pe nimeni să se apropie de noi. Şi se mândrea cu noi, ceea ce, pentru nişte copii amărâţi, era foarte important, pentru că sădea încredere în noi. Nu ştiu dacă aşa era şi-n familie.”

Aşa era. Tata are o amintire din vremea când al treilea frate nu se născuse încă. Fănică mergea ţinându-şi cei doi fii de mână şi le spunea celor cu care se întâlnea: “Umblu ca Avram Iancu. Ei sunt pistoalele mele.”

Acum nişte ani, când era tot mai puţin lucid şi uita tot mai multe, Mioara i-a explicat cine-l vizitează: “Uite, veni Dragoş, băiatu’ lu’ Cornel să te vadă. Îl mai ţii minte?” Ochii lui Fănică s-au umezit, iar vocea a protestat, lungind mirată silabele: “Ei, cuuuum să nu-l ţiu minte?” Şi, spre a ne convinge pe toţi că ştie despre cine-i vorba, a început să recite versurile pe care mi le spunea în copilărie: “Dragoş Vodă şi-a lui ceată, toţi voinici cu fruntea lată…”

Mi-am reproşat mereu că am ştiut prea puţine despre viaţa lui. Bătrânul mic de statură, cu faţa brăzdată, mustaţă şugubeaţă şi o bunătate în priviri ca o rugă, nu vorbea despre trecutul lui. Iar când ne-am apucat, eu şi cu sora mea, să-l reconstituim din fragmente, a fost prea târziu.

A fost, ca şi celălalt bunic al meu, primul care s-a ridicat deasupra condiţiei alor lui, o familie de muncitori săraci. Nu şi deasupra lipsurilor în care a crescut şi cu care s-a luptat toată viaţa. A absolvit Şcoala de Arte şi Meserii ca maistru strungar. A căpătat apoi dreptul de a-i învăţa pe ceilalţi şi asta a făcut toată viaţa.

A luptat pe front în linia întâi, unde a fost rănit de două ori. A fost decorat cu Virtutea Militară de Război, cu Bărbăţie şi Credinţă şi cu Serviciu Credincios. În timpul războiului, prima medalie nu se acorda decât “pentru fapte de arme cu totul excepţionale”.

După război s-a implicat într-o mişcare de rezistenţă armată utopică pe care Securitatea a anihilat-o din faşă în cadrul câtorva procese de răsunet în epocă. Fănică se ocupa cu recrutarea elevilor din liceele mari din Craiova. Le ducea cărţi interzise din biblioteca proprie sau pe care le împrumuta de la alţii.

Fotografie din timpul detenţiei

Avea vârsta mea de acum, douăzeci şi nouă de ani, când a fost arestat. L-a anchetat colonelul Oancă, consătean cu el, un bătăuş feroce. A negat totul şi a luat doar doi ani (într-un proces în care s-au dat şi sentinţe de 18 şi 20 de ani de muncă silnică). A fost eliberat aproape trei ani mai târziu. A trecut pe la Aiud, Văcăreşti, Jilava, Poarta Albă. Până în 1990, niciunul dintre fiii lui nu a ştiut despre asta. El nu le-a spus şi ei nu l-au întrebat. În familie se ştia doar că “a fost ceva”.

Din declaraţiile date zece ani mai târziu la Securitate de foştii lui colegi, reiese că a avut un rol mult mai important decât au crezut anchetatorii. Spre norocul lui, procesul n-a mai fost redeschis. În felul lui, Fănică a ieşit înfrânt, dar mândru şi din această încleştare: a păcălit unul dintre cele mai crâncene sisteme represive din câte a cunoscut vreodată istoria.

Când ne-am apucat să-i studiem dosarele, recuperate parţial de la CNSAS, tata Fănică făcea primii paşi în noaptea lăptoasă a uitării în care avea să se afunde tot mai mult în anii din urmă. Am rămas cu nişte volume în care mărturiile desfigurează trecutul în aceeaşi măsură în care-l dezvăluie. Reţin o caracterizare de un comic involuntar făcută de un informator. După spusele acestuia, tata Fănică era

“un individ cu un spirit dominat de misticism. Deşi maestru la un liceu industrial, deci cu preocupări tehnice, totuş pe cale autodidactică el s-a ocupat mult cu problemele culturale mai ales pe linie idealistă mistico-religioasă în care sens avea şi o bibliotecă foarte bogată.”

În cimitirul Sineasa, la câţiva metri de groapa în care tata Fănică va fi încarcerat pentru ultima oară, un guşter se tolăneşte la soare pe o lespede, imun la agitaţia din jurul lui. Privesc o clipă în altă parte şi, când întorc privirea, nu mai găsesc decât o lespede pierdută în iarbă.

:: Elle, septembrie 2010

Tags: 7 noiembrie, aiud, barbatie si credinta, bunic, colonelul oanca, constantin popeci, craiova, detentie, dosar, dragos voda, elle, intreprinderea de utilaj greu, jilava, oanca, poarta alba, rezistenta, scoala de arte si meserii, securitate, serviciu credincios, stefan radu, strung, strungar, tata Fanica, vacaresti, virtutea militara