În microbuzul care face legătura dintre micul aeroport local şi Sukhothai, vechea capitală a regatului thailandez cu acelaşi nume din secolul al XIII-lea, un grup vesel de australieni încearcă să dreagă pocinogul făcut la ultima beţie din Bangkok: în loc să zboare la Ko Samui, un fel de Vama Veche maxi a Thailandei, au luat-o în direcţia opusă şi s-au trezit în acest colţ aparent uitat de lume, unde nu sunt nici plaje, nici droguri, nici petreceri şi, horribile dictu, nici prea multă băutură.
Ceilalţi pasageri sunt un vânător australian care s-a mutat în Thailanda acum mai mulţi ani şi un cuplu de vârsta a doua, despre care ai putea crede că n-au venit pentru nimic altceva decât pentru liniştea locului. Misterul pentru puştii australieni îl reprezentăm noi: nu părem genul în căutare de cămine balneare şi nici nu părem să fi greşit destinaţia.
“Voi de ce aţi venit?”
“Pentru nişte ruine.”
Australianul pare neimpresionat, aşa că arunc la plezneală o frază citită într-un ghid:
“Un fel de Angkor Wat al Thailandei.”
“Aaaa”, face el, semn că ştie, totuşi, despre ce vorbesc.
Îi acord un punct din oficiu pentru asta, scot Fodor’s-ul din rucsac şi îi arăt o imagine, care, pe mine, cel puţin, m-a convins să vin la Sukhothai:
“Pentru asta.”
“A…”, mai zice el, după care schimbăm subiectul pentru că e clar că, nici el, nici prietenii lui, nu sunt genul pe care să-i pasioneze ruinele.
A doua zi, pe 31 decembrie, ne-am trezit la 5 dimineaţa ca să prindem scheletele vechilor temple în lumina răsăritului de soare. Sukhothai, de altfel, înseamnă “zorii fericirii” (sau “oraşul celor fericiţi”). Din vechea capitală s-a păstrat doar această osatură de cărămidă şi laterit, solul care dă culoarea roşiatică a locului, bine ascunsă în spatele unui mic şi prăfuit orăşel de provincie. Dar ceea ce descoperi după ce treci de tarabele cu nimicuri şi de bucătăriile ambulante, este (nu-mi vine alt cuvânt în minte) pur şi simplu maiestuos.
Nu mi-a părut rău că australienii nici nu s-au gândit să profite de neaşteptatul detur ca să-şi impresioneze pe retină imagini ca cele de mai jos. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi în sac.
Wat Mahathat, Sukhothai, 31 decembrie 2010:
“…A doua zi, pe 31 ianuarie, ne-am trezit la 5 dimineaţa ca să prindem scheletele vechilor temple în lumina răsăritului de soare…”
Cred ca era vorba despre ziua de 31 Decembrie.
Deh! Ce sa-i faci! Au si ei tampitii lor! Ceea ce ma face sa te invit intr-una din zilele urmatoare pe a mea pagina…, unde-mi voi relata “patzaniile alaturi de un galagios grup de macaronari” intr-un sfarsit de an, precum si “impresiile” lasate-n urma lor.
Imagini plăcute,… m-au făcut atentă… În rest, sunt convinsă că prostia turistică este non-valoare universală. O găseşti peste tot.
nu mi-e clar un lucru mie. ca acu’ ceva timp ziceai dumneata cu toata gura ca nu le ai deloc cu credinta. bun. pana la urma e alegerea fiecaruia. da’ nu putui sa nu observ ca de ceva timp tot folosesti in articole sintagme cu dumnezeu..
mersi, Cristi, am corectat 🙂
ai fost la masaj thailandez?
superb… un motiv in plus pentru programul zilnic de “5 minute visatoare” 🙂
Deh…!
As putea spune… defect profesional! 🙂 Dupa mai bine de 10 ani lucrati intr-o editura…, te molipsesti cu vanatul “gresalelor”.
aeropoarte sau aeroporturi?
aeroporti :))
frumos…frumos
Foarte frumoase pozele. Dar… doar atat de vazut acolo?!
Foarte frumoase pozele!
Esti un norocos Dragos. Putini pot spune ca au vazut acea parte de lume. LA mine in oras poti sa ii numeri pe degetele de la o mana.
Superbe fotografiile.Pur si simplu, aceste poze iti creeaza o stare de visare cu ochii deschisi la niste locuri pe care multi dintre noi nu reusim sa le vizitam vreodata.Felicitari, si mai asteptam poze de prin locuri adunate. 🙂