Dem Rădulescu își întreba uneori studenții:

De ce credeți voi că toate personajele lui Cehov sunt așa de, cum să vă spun, “metafizice”? De ce-și pun atâtea întrebări, de ce se frământă neîncetat?

După o clipă de gândire, răspunsurile curgeau, unele mai iscusite decât altele.

“Nu, dragii mei”, venea, după vreme, verdictul profesorului care știa, deja, răspunsul:

“Știți de ce? Pentru că n-aveau serviciu.”

Povestea ne-a spus-o Oana Pellea la o conferință despre importanța contextului, organizată la București de Amrop (o companie de executive search care pune foarte mult accentul pe înțelegerea contextului înainte de a porni în căutarea candidatului ideal).

Vorbind cu Oana după conferință, mi-a venit în minte un exemplu mai puțin amuzant, dar mai dramatic despre ponderea pe care contextul și, mai ales, schimbarea lui o poate juca în destinul cuiva.

Vulcănescu, Eliade, Noica, Cioran, Țuțea. Înzestrări similare, contexte neasemănătoare, destine radical diferite.

Primul a sfârșit în închisoare, condamnat pentru crime de război (în numele datoriei civice pe care credea că toți intelectualii o au față de stat în vreme de război, acceptase funcția de subsecretar de stat la Finanțe în guvernul Antonescu). Și-a dat viața pentru a-și salva un coleg de celulă de la moarte în numele aceluiași simț al datoriei. Într-o Românie democratică ar fi făcut o carieră academică și politică sclipitoare.

Pe Mircea Eliade sfârșitul războiului l-a prins în afara țării. Ostracizarea la care a fost supus în anii de după război de către intelectualii parizieni pentru trecutul său pro-legionar l-a făcut să accepte oferta de a ține câteva conferințe și apoi de a deveni profesor titular al universității din Chicago. Această decizie i-a deschis drumul spre o construcție academică de notorietate mondială.

Pe Noica teroarea din anii ’50 l-a izolat la Câmpulung unde a întemeiat prima sa şcoală filosofică sui generis, la care s-a format, între alţii, Alexandru Paleologu. A fost şi el prins în malaxorul implacabil al noului regim, dar a scăpat viu din puşcărie, iar în următoarele două decenii a pus bazele unui model paideic care le-a oferit unor tineri studioși un refugiu intelectual din fața realității politice nedigerabile. Îndrăznesc să spun că, pentru filosoful păltinişean, răutăţile timpului sub care a trăit s-au dovedit fecunde (în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru lasă impresia că ar fi reuşit să transforme chiar şi experienţa penitenciarului într-una formatoare). Nu ştiu dacă într-o alt fel de Românie, capitalistă şi liberală, şi-ar fi împlinit menirea cu aceeaşi asupra de măsură.

Pentru Cioran, rafinata cultură şi polisemantica limbă franceză au reprezentat cel mai fertil sol pe care şi-ar fi putut semăna vreodată neliniştile şi apoftegmele. La Bucureşti tânărul revoltat s-ar fi înăcrit scriind în cercul prea strâmt al limbii române, la Paris a avut șansa de a deveni unul dintre cei mai mari stiliști ai unei limbi de circulație universală.

Nici cu Țuțea contextul nu a fost blând. 13 ani din viață i-a petrecut în închisoare, iar în restul anilor trăiți sub dictatură a fost permanent supravegheat, marginalizat, cenzurat. În anii ’90 a fost redescoperit de o societate care căuta cu disperare să-și regăsească niște repere politice, morale, intelectuale antebelice. Geniul lui a fost, însă, unul oral. Cine a încercat să-i citească “opera” s-a izbit de un text greoi, prețios, arid, în total contrast cu oralitatea lui sclipitoare. Comparația cu Cioran mi s-a părut întotdeauna forțată. E puțin probabil că s-ar fi realizat ca scriitor la Paris. Șansa lui a fost România post-decembristă, orală prin excelență, fascinată de regăsirea libertății cuvântului și de polemica pătimașă care-i fusese refuzată atâta vreme. Probabil că, dacă ar fi trăit cu 50 de ani mai târziu, acest Socrate român ar fi cunoscut celebritatea în social media.

Tags: amrop, cehov, chicago, cioran, context, dem radulescu, dictatura, eliade, libertate, mircea vulcanescu, noica, oana pellea, opera, paltinis, paris, tutea