„Ce înseamnă să te minți? Ce înseamnă să intri într-un călduț, ce înseamnă să trăiești de pe azi pe mâine, sperând într-un mâine iluzoriu, vorba unui poet? Minciuna, la un moment dat, pentru toți cei care o îmbrățișează, unde duce?

Bucuria adevărului, chiar dacă este dureros, ce înseamnă în comparație cu călduțul, cu minciuna? Cu tot ceea ce înseamnă ascunziș, lipsa de putere de a ne privi în oglindă?”

Așa a sunat una dintre întrebările pe care Constantin Chiriac mi le-a adresat la început de octombrie la Librăria Habitus din Sibiu. A fost întrebarea care m-a pus cel mai tare pe gânduri. Iată ce i-am răspuns:

«Mie mi-a spus așa primul meu psihoterapeut: „nu vă pot promite că o să duceți o viață mai ușoară. Vă pot promite că veți duce o viață lucidă”. Asta este ecoul a ceea ce spunea și Sigmund Freud, că oamenii nu vor să fie liberi, pentru că e foarte greu să fii cu adevărat liber și oamenii preferă să aleagă lipsa de libertate.

Eu cred că minciuna este în primul rând minciuna de sine, cred că este în primul rând o strategie adaptativă, e o formă de a ne proteja. Începem să ne mințim de foarte mici, ne mințim că cei care ne rănesc, ne iubesc; ne mințim că cei care nu ne dau nimic, ne învață; ne mințim că cei care se iau de noi o fac pentru că noi le dăm bune motive. Eu cred că nimeni nu se poate accepta cu totul pe sine, cred că asta e iluzoriu, dar cred că în drumul acesta al autocunoașterii și autoacceptării merită să mergem foarte departe.

Și aici mă tem că nu există metodă, mă tem că răspunsul pe care unii poate nu vor să-l audă este că singura cale de a nu te mai minți este curajul.

Nu există o altă formă, nu există o cale ușoară de a nu te minți. Eu am crescut într-o cultură profund rasistă, profund homofobă și profund misogină. De rasism și de misoginie am reușit să scap repede pentru că în jurul meu au fost oameni buni și mi-am dat seama că nu pot să fiu un om bun dacă îi urăsc pe cei care nu sunt de aceeași etnie cu mine sau dacă cred despre femei că ne sunt în vreun fel inferioare. Cumva lucrurile astea nu au fost în acord cu felul în care voiam să-mi trăiesc viața.

Dar homohobia am internalizat-o foarte bine pentru că în lumea în care am crescut eu nu existau oameni care să nu fie heterosexuali, eu cel puțin nu-i știam. Drept care oamenii de altă orientare sexuală erau niște necunoscuți. Și e foarte ușor să-i urăști și să-i disprețuiești pe necunoscuți. Așa am ajuns să mă oblig și pe mine să mă conformez acestui normativ de orientare sexuală.

Atunci când te minți pe tine, se văd efecte în exterior. Îți faci rău ție însuți, le faci rău altora. Eu cred că orice formă de ură îndreptată împotriva altora, vine din ura de sine. Și am toată compasiunea pentru cei care îi urăsc pe alții pentru că știu că o fac pentru că încă nu știu să se iubească pe ei.

Mie mi-a luat mult timp să mă accept și să mă asum. Cel mai greu lucru a fost acum 10 ani când am scris un articol in Elle în care am vorbit despre bisexualitatea mea și mi-am spus că deși o să fiu printre primele persoane publice care face asta în Romania o să fie bine pentru că vor urma foarte multe astfel de mărturisiri, de coming out-uri, peste 10 ani lumea nici nu o să mai țină minte cine a fost primul. Și o să fie bine, o să-i cunoaștem pe cei care sunt altfel decât noi, o să îi acceptăm și o să ne vedem de viețile noastre în care sunt lucruri mai importante decât cu cine merge acasă vecinul sau prietenul nostru.

Mărturisirea mea a fost urmată de o tăcere asurzitoare. Nu s-a mai întâmplat nimic. Unii oamenii au și uitat de ea drept care din când în când mă chemau să comentez astfel de subiecte ca un comentator neutru și trebuia să le atrag atenția că pot fi orice, dar nu neutru.

Eu mă bucur în continuare că acest lucru s-a întâmplat pentru că în perioada asta a mai avut loc o mărturisire care pe mine m-a emoționat foarte tare, a lui Neculai Constantin Munteanu, care la ultima lui intervenție la radio Europa Liberă și-a asumat orientarea sexuală. Și m-am gândit din nou ce privilegiat sunt, ce noroc extraordinar am avut să mă nasc când m-am născut și nu cu 30-40 ani mai devreme, într-o lume în care mi-ar fi fost mult mai greu.

Tot ce-mi doresc și sper este că exemplul meu o să-i inspire și pe alții, să nu se mai mintă și să se accepte așa cum sunt.

Și aici nu e vorba numai de orientarea sexuală. Știu oameni în toată firea care le ascund părinților lor că fumează. Eu îi încurajez să-și asume acest lucru în fața părinților lor. Pentru că, mai mult ca sigur, nu e în regulă să fumezi, dar e mult mai în neregulă să ascunzi o o parte din tine. Dacă vrei să vindeci acea parte, asta nu se poate întâmpla decât dacă începi prin a ți-o asuma.»

*

Aveți mai sus înregistrarea întregii conferințe. Maestrul Chiriac m-a provocat la un dialog adevărat nu numai despre cultura comunicării și despre comunicarea culturii, ci și despre maturizare, despre divergența de opinii și despre rolul umorului, al sportului și, da, al teatrului în profesia mea de trainer.

Evenimentul a fost organizat de Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu (TNRS) și Festivalul Internațional de Teatru Sibiu (FITS) în parteneriat cu Librăria Habitus și Departamentul de Artă Teatrală al Universitatea Lucian Blaga din Sibiu (ULBS), unde am avut bucuria să susțin un training de storytelling pentru studenții sibieni.

Cu ocazia asta, mi-am adus aminte de un portret pe care i l-am făcut lui Constantin Chiriac aici pe blog acum șapte ani la care subscriu și acum în totalitate. Îi mulțumesc pentru invitație, pentru întrebări, pentru deschidere.

Vizionare plăcută!

Foto: TNRS / Rareș Helici

Tags: constantin chiriac, fits, lgbt, maturizare, sibiu