Una dintre cele mai de preț amintiri cu Mihnea o am de acum cinci ani, de la ceremonia de acordare a distincției de Cavaler al Legiunii de Onoare, o distincție care nu se acordă, de regulă, decât înalților demnitari. Cu modestia care-l caracteriza, Mihnea, care a fost toată viața înalt funcționar, niciodată demnitar, a ținut să precizeze că o acceptă în numele tuturor funcționarilor invizibili care fac de ani de zile administrația românească să funcționeze. Cei adunați în acea seară de octombrie la Ambasada Franței știam foarte bine la cine se referea, la oamenii care au contribuit decisiv la integrarea României în Uniunea Europeană și cărora le datorăm cel mai înalt grad de securitate de care țara noastră s-a bucurat vreodată în istorie, grație apartenenței la NATO.

Eram în spatele CEO-ului uneia dintre cele mai mare companii românești, care s-a întors către un alt invitat și i-a șoptit: „Dacă mai aveam zece oameni ca Mihnea în administrație, îți imaginezi unde era România astăzi?”

Era prima dată când îl ascultam pe Mihnea rostind un discurs scris pentru el însuși. El, care ținuse probabil sute de discursuri tehnice și care scrisese, probabil, alte sute de discursuri politice pentru miniștrii și prim-miniștrii pentru care lucrase, avea acum ocazia să vorbească despre sine. A făcut-o cu acea rară combinație de inteligență, modestie și eleganță care l-a caracterizat întreaga viață. A fost un domn în adevăratul sens al cuvântului, care nu făcea niciodată caz de calitățile lui.

Cum să-i explici cuiva care nu l-a cunoscut cine a fost Mihnea Constantinescu? Sunt atât de multe lucruri de spus, cuvintele vin unele peste altele și, oricât de multe detalii i-ai da interlocutorului, niciunul nu pare să-i facă dreptate, cum spun englezii, acestei figuri absolut solitare în peisajul administrației românești.

„Ultimul tehnocrat”, cum l-a numit Lelia Munteanu, sau „«un grand serviteur de l’état», un mare om în serviciul statului”, după spusele primului său șef în Guvernul României, Petre Roman? Mă tem că România nu va mai cunoaște multă vreme un funcționar capabil să fie șef de cabinet pentru trei prim-miniștri din generații, partide și orientări politice diferite, un om apreciat în egală măsură de Familia Regală, de toți jurnaliștii care l-au cunoscut, de întreg corpul diplomatic, în frunte cu ambasadorii americani, în fața cărora a reprezentat întotdeauna acea Românie mai bună în care și-au pus speranțele și pentru care s-au pus chezași.

Dar cine nu-l știa pe Mihnea Constantinescu? Pe el, omul care părea să cunoască pe toată lumea, părea că-l știe, de asemenea, oricine.

„If you want something done in Romania, you need to talk to Mihnea”, le spunea Prințesa Marina Sturdza tuturor ambasadorilor nou veniți la post.

A fost, ani de zile, omul din umbra înaltei administrații de stat, care a făcut guverne să funcționeze și la care diplomația românească s-a raportat ca la un model. Nu știu pe nimeni în Ministerul Afacerilor Externe care să nu vorbească cu o deferență extraordinară despre Mihnea. A fost un reper pentru tinerii diplomați și omul pe care s-au bizuit toți șefii diplomației românești.

Cred că sunt mii de oameni pe care Mihnea i-a ajutat. Și când spun că i-a ajutat mă refer la întâlniri deschizătoare de drumuri, la înlăturarea unor absurde piedici birocratice, la punerea la aceeași masă a unor instituții care nu știau să dialogheze, totul pentru ca oamenii care mișcă ceva în țara asta să-și poată duce proiectele mai departe. Așa l-am cunoscut și eu pe Mihnea și puțină lume știe că a jucat un rol hotărâtor în fondarea Asociației MaiMultVerde. N-a făcut decât să mă încurajeze să merg pe drumul meu într-un moment de mare îndoială, dar încrederea lui a contat enorm. I-am prezentat apoi alți oameni care aveau nevoie de sprijin pentru proiectele lor și n-a ezitat niciodată să-i ajute, deși nu avea nicio datorie s-o facă.

De duminică dimineață citesc tot ce se scrie și se spune despre el și mă încălzește să știu că e unul dintre puținii oameni care au fost admirați și respectați aproape unanim în ultimele trei decenii. De la politicieni, jurnaliști, activiști, intelectuali, moguli media și pâna la oameni simpli, aproape toți cei care au avut vreodată o interacțiune cu acest om absolut special îi păstrează o amintire plină de recunoștință.

Rar m-am simțit mai privilegiat să pot numi pe cineva prietenul meu. Mihnea nu mi-a fost prieten în adevăratul sens al cuvântului, mi-a fost unul dintre cei mai importanți mentori, dar el avea bunătatea să se poarte ca și cum nu așa ar fi stat lucrurile. N-am știut niciodată ce am făcut să merit acest privilegiu, dar niciodată nu m-am simțit mai mândru ca astă iarnă când ne-am întâlnit la reședința unui diplomat străin, care m-a introdus amical, neștiind că ne cunoaștem: „This is my friend, Dragoș”. „He is my friend, too”, a răspuns zâmbind, Mihnea, căruia boala aceasta nenorocită îi luase deja aproape totul, dar nu și generozitatea, nu și căldura. Mulțumesc, dragă Mihnea. Întotdeauna am sperat că vom ajunge într-o zi să lucrăm împreună, chiar dacă ne despărțeau câteva decenii.

Ani de zile mi-am reproșat că nu m-ai refuzat niciodată, că ți-ai făcut mereu timp să ne vedem și că m-ai ajutat întotdeauna cu un sfat, cu o introducere, de fiecare dată când te-am rugat, iar eu n-am fost niciodată în stare să fac absolut nimic pentru tine.

Acum două săptămâni, când ne-am văzut ultima dată la Nisa, a fost prima dată când m-am îndoit că vei birui. Erai atât de slăbit încât te clătinai, dragă Mihnea, dar nu-ți pierdusei umorul. Era o vreme tare urâtă, ploua apăsat și n-ai vrut să te conduc. Ai insistat că te descurci singur, dar n-am putut să te las. Te-am întrebat dacă nu vrei totuși să-mi dai brațul și ai acceptat, parcă jenat că trebuie să recunoști că, de data asta, ai nevoie de puțin ajutor.

Am mers puțin împreună, apoi m-ai asigurat că mai ai foarte puțin până acasă și ai insistat să merg în cealalată direcție, unde-mi lăsasem mașina, ca să nu răcesc. Privirea ta de vechi diplomat nu m-a lăsat să protestez și de această dată: îmi făcusei deja o concesie, era rândul meu să-ți fac una. Ne-am îmbrățișat și te-am condus cu privirea. Pășeai încă nesigur, dar la fel de elegant cum te-am cunoscut mereu. Drum bun, dragă Mihnea. O să-mi lipsești. O să ne lipsești tuturor.

Foto: Liviu Sova / Agerpres

Tags: diplomatie, mae, mihnea constantinescu