Lumea crede ca in spatele miscarilor de tip „Salvati…” se ascunde inevitabil un interes pecuniar (afacerile lui Mihaiu din Delta) sau o ambitie politica (Mircea Toma presedinte), ca dom’ profesor si-a facut oenghe ca sa-si inmatriculeze masina adusa din Germania, ca oenghistii in scaune cu rotile sunt o fatada pentru schemele de spalare de bani si ca mafia iudeo-masonica finanteaza marsurile homosexualilor.

Oengheurile sunt o minoritate institutionala discriminata in Romania. Companiile le privesc cu neincredere, institutiile statului, de cele mai multe ori, cu dispret. Cand nu le suspecteaza de afaceri necurate, cei mai multi romani le ignora sau nu le conced nicio urma de eficienta.

Combaterea discriminarii e o lupta cu dublu sens. Asa cum Iacob s-a luptat cu ingerul ca sa se biruie pe sine, impotriva discriminarii trebuie sa lupti simultan cu arma corectiei si cu cea a introspectiei.

In orice discriminare e pus in joc un mit despre celalalt, dar orice mit porneste de la un sambure de adevar. Nu poti sa speri ca cineva isi va schimba radical parerea despre tine doar prin persuasiune, e nevoie de un efort constient de autoimbunatatire si abia acest efort poate spera sa fie convingator.

Lucrez deja de trei ani in societatea civila si pot sa spun ca nu mi-am schimbat decat o parte dintre parerile preconcepute pe care le aveam inainte sa aflu pe propria piele cu ce se mananca organizatiile neguvernamentale. Celelalte pareri au devenit intre timp opinii verificate, pe care nu sunt dispus sa mi le schimb pana la proba contrarie.

Am aflat ca o proportie insemnata dintre oenghisti sunt oameni care nu s-au putut integra rigorilor unui serviciu orientat spre profitabilitate si ca societatea civila a fost pentru ei un refugiu, nu un avanpost al societatii in ansamblul ei. Ca o groaza de bani publici sunt cheltuiti aiurea pe brosuri, postere si pe foi volante, fara ca nimeni sa masoare eficienta acestor metode de „constientizare”. Ca verbul „a constientiza” este folosit abuziv pentru a masca nestiinta, incompetenta sau tampenia crasa.

Ca oenghistii se aduna de prea multe ori ca sa planga impreuna decat ca sa rezolve probleme. Ca foarte putine oengheuri au o strategie anuala, ca si mai putine au o viziune de dezvoltare. Ca, odata semnat un contract de finantare cu o institutie publica, mai mult de o treime din resurse si mai mult de jumatate din atentia alocate proiectului se consuma in vederea „raportarii”, si nu a „implementarii”. Ca multi dintre oenghisti cred cu tarie in sfanta treime „directiva-cadru – obiectivul general – obiectivele specifice”, ca se inchina la icoana facatoare de minuni a rectificarii bugetare, ca pot recita la orice ora din zi si din noapte litania raportului narativ, dar ca nu stiu sa negocieze, sa se poarte sau macar sa se faca placuti.

Am scris toate lucrurile astea si am sa le mai spun de fiecare data cand am sa am ocazia pentru ca mi-am propus sa le exorcizez. Societatea civila nu e nici prost-crescuta, nici saraca, nici ilegitima. Dar trebuie sa invete sa-si trateze uscaturile si erorile cu acelasi aplomb cu care arata cu degetul uscaturile din administratia publica si erorile companiilor.

Tinerilor care, inainte de a-si fi rezolvat propria integrare in societate, isi propun sa se inroleze in societatea civila, le-as recomanda sa ia aminte la urmatorul banc. In metroul newyorkez, un cetatean de culoare citea Talmudul. Un batran binevoitor il bate pe umar si-i spune: „Tinere, nu ti-ajunge ca esti negru?”.

:: text: EvZ