Foto: Mirelamiada

Toamna asta se numără opţiunile. S-ar putea să vi se pară mai puţin plictisitor.

Când vine la serviciu, o colegă vine să mă salute cu invariabilul «Ce faci, iubire?», urmat de o aplecare lasciv-umoristică peste birou şi un sărut zgomotos. Pentru că nu bate la uşă şi nici eu nu mă tem de întreruperi, şi-a făcut deja numărul de mai multe ori în prezenţa câte unui potenţial sponsor sau viitor partener, căruia încercam să-i vând imaginea unei organizaţiei sobre şi profesioniste.

O altă prietenă are meteahna ca, atunci când în conversaţie se iveşte numele unei persoane teribil de antipatice, să întrerupă fără drept de apel vorbitorul, pentru a perora o suită de trivialităţi în limba franceză, mereu aceleaşi, mereu pe un ton ţipător, mereu cu un accent îndoielnic. Cei obişnuiţi cu tirada, o ignoră amuzaţi. Pentru ceilalţi, spectacolul e prea dezarmant ca să poată reacţiona. Aşa că ne ţinem firea şi unii şi alţii. La sfârşitul episodului, vorbitorul reia conversaţia cu un complice «După cum spuneam…». Priviţi din afară, părem cu toţii nebuni de legat.

Foto: Mirelamiada

De fiecare dată când vorbim la telefon, un prieten mă pune la curent cu agenda lui mondenă, fără ca eu să i-o cer vreodată. Diverse cunoştinţe au obiceiul să încheie discuţiile cu «Mai vorbim noi zilele astea» sau, şi mai ciudat, «Hai că poate ieşim şi noi la o bere!» deşi, în realitate, vorbim de cel mult două ori pe lună şi nu ieşim niciodată la bere.

Când sun la o instituţie de stat şi sunt amânat de trei-patru ori pe motiv că funcţionarul pe care-l caut nu e-n birou, încep o lungă peroraţie, presărată cu vorbe proaste, despre slujbaşii care trag chiulul pe banii mei. Invariabil, ieşirea mea nu produce nici un efect la celălalt capăt al firului. Cel mult, mi se închide telefonul în nas. Şi totuşi, eşecul repetat nu mă convinge să renunţ.

Dincolo de hazul sau angoasa pe care le produc, toate istoriile de mai sus au un lucru în comun: ele vorbesc despre oameni care se poartă în anumite condiţii ca şi cum ar fi robotizaţi. Există în comportamentul fiecăruia dintre noi anumite scene pe care suntem dispuşi să le jucăm la nesfârşit, fără să modificăm vreodată scenariul, fără să analizăm opţiunile reale pe care la avem la dispoziţie la un moment dat. Ironia face ca tocmai în ceea ce poate părea marca distinctivă a fiecăruia dintre noi, să fim mai degrabă repetitivi şi mecanizaţi. Trist este când descoperi că scenele nu sunt doar jucate identic, ci şi condiţionate de acelaşi stimul (numele unei cunoştinţe, scuzele unui funcţionar etc).

Pentru că sunt benigne, prietenii nu ne vorbesc niciodată de aceste mini-telenovele condiţionate în care jucăm sau, când o fac, au grijă să le îmbrace în haina ieftină a brandingului personal: «n-ai mai fi tu dacă n-ai face mereu aşa»… În mintea celor care gândesc astfel, măsura oamenilor e dată, ca în cazul câinelui lui Pavlov, de abilitatea de a urma un traseu reflex.

Foto: Mirelamiada

Dacă vă displace comparaţia cu un patruped care salivează abundent la vederea unui bec, n-aveţi decât să dedicaţi câteva zile unei analize lucide a celor mai mărunte gesturi pe care le faceţi. Veţi descoperi cât timp pierdeţi făcând reflex lucruri pe care nu ştiţi să le faceţi altfel. Alegeţi două, trei astfel de situaţii şi imaginaţi-vă câteva opţiuni, adică răspunsuri complet diferite de cel pe care-l ofereaţi înainte. Cu noile opţiuni la purtător, încercaţi o vreme să reacţionaţi în modul cel nou. S-ar putea să vi se pară mai puţin plictisitor.

Aşadar, dacă primăvara şi vara s-a purtat Zen, toamna asta se numără opţiunile. O gură de viaţă lucidă n-a omorât pe nimeni.

:: text: Dilema Veche, anul III, nr 141
:: imagini: Mirelamiada