Pleacă Miruna. Runbaby pentru bloggeri. “Omul de comunicare de la MaiMultVerde“, cum se tot prezintă de un an şi ceva. Mă rog, ea pleacă duminică, dar la noapte plec eu, aşa că nu mai apuc s-o văd. Se duce să lucreze la Oficiul Publicaţiilor Europene din Luxemburg. E un vis mai vechi al ei şi cred că face bine că şi-l urmează. Dar nu-mi pare bine că pleacă…
Tandem
Am schimbat patru “oameni de comunicare” la Salvaţi Delta şi la MaiMultVerde până când i-am propus ei să facă treaba asta. E postul cel mai dificil de la organizaţie pentru că e zona în care eu vreau mereu mai mult, mai bine, mai repede. E o tortură nobilă, dar tot chin se cheamă că este. Eram prieteni vechi, dar ne iubeam de la distanţă pentru că în ultima vreme ne cam răciserăm. Fiecare cu drumul lui. A fost o soluţie riscantă pentru mine: acum câţiva ani mă hotărâsem să nu mai lucrez cu prieteni, mi se părea că munca împreună strică prietenia. M-am înşelat, în anul ăsta în care am muncit cot la cot de ne-au sărit capacele şi ne-am înjurat ca la uşa cortului ne-am reîmprietenit temeinic.
Nu m-am simţit niciodată atât de bine completat de cineva pe partea de comunicare: Miruna e un om sclipitor de inteligent, are o voce proprie, un verb seducător şi o personalitate copleşitoare. Dar e şi capabilă să emuleze, să poarte un mesaj, să facă, atunci când e cazul, vocea a doua. Eram un tandem perfect sincronizat. Când îmi trimitea un comunicat la două noaptea ştiam că nu mai trebuie să schimb o vorbuliţă, când îmi spunea ce s-a gândit să-i răspundă nu ştiu cărui jurnalist, ştiam că exact aia i-aş fi răspuns şi eu. Asta nu ţine doar de profesionalism, ci de o înţelepciune emoţională. Şi de prietenie. Anul ăsta am descoperit, vorba ei, că ceea ce ne uneşte e mai presus decât ceea ce ne desparte.
La aniversarea MaiMultVerde, am văzut-o strălucind: iubeşte organizaţia asta ca nimeni altcineva. Îi suntem cu toţii datori pentru bunul renume la care Miru a aşezat, vreme de un an, cărămidă cu cărămidă, şi cu care ne place tuturor să ne mândrim. Dar mai mult decât toţi ceilalţi, ştiu bine că îi sunt dator pentru toţi scepticii pe care i-a tras de mânecă, punându-se chezaş pentru mine: hai să-l cunoşti, nu e chiar aşa cum pare, vino să vezi despre ce-i vorba, crezi că eu aş mai lucra aici dacă n-aş şti că merită? E genul de prieten care te vede mereu mai bun decât eşti şi te ajută să te ridici la înălţimea aşteptărilor lui. Probabil că n-o să-i mulţumesc niciodată îndeajuns pentru asta.
I-am urât şi i-am iubit revolta. Din punctul ăsta de vedere, era, de departe, cea mai ecologistă dintre noi. I-am spus odată că sloganul ei personal ar trebui să fie “Nu mi se pare normal”. Azi, în EvZ, e citată cu o frază care începe chiar aşa: “Nu mi se pare normal…”. Aşa că o îngân şi eu acum: Nu mi se pare normal că pleci! Dar nici nu mi s-ar fi părut normal să rămâi. You show them, Miru, pac pac!
