Au trecut 7 ani de când s-a dus. M-am gândit la ce scria Cioroianu în 2002:

Irina avea atîta firesc în ea încît ar fi putut da la toţi cei cu care intra în vorbă şi tot i-ar mai fi rămas pentru o lume proaspătă, reîncepută. Avea prieteni cum nimeni altcineva. N-am întîlnit pe nimeni care s-o mîrîie, care să spună E bună, dar… sau E de treabă, dar… sau alte lucruri de acest gen – ceea ce este o performanţă naţională uluitoare. Era iubită de toţi. Am văzut în preajma-i, zglobii şi dezinhibaţi ca şi ea, studenţi din anul ’02 şi studenţi din anii ’70, trăind o normalitate fără ifose, cu bucurii omeneşti şi accesibile.

Mă uitam la cei care ne adunaserăm azi de dimineaţă ca s-o pomenim şi mă gândeam câtă dreptatea avea Ioana Popescu atunci când îmi vorbise despre oamenii pe care Irina îi atrăgea ca un magnet. Oameni foarte diferiţi între ei, dar care păstrează şi astăzi o legătură pentru că s-au cunoscut prin Irina. Mi-am dat seama azi dimineaţă, privind în jur, că, pentru mine, cineva care a iubit-o pe Irina e cineva cu care simt că am şi acum un prieten comun.

Prima dată când am vrut s-o cunosc, i-am trimis vorbă prin sora ei. Aveam 16 ani şi o ştiam din Dilema. Într-o zi a sunat telefonul, era ea, tocmai mă văzuse la televizor la o dezbatere cu liceeni difuzată pe Antena1. Fără să mă menajeze, m-a pus să-i promit că nu mai apar niciodată la televizor “vorbind cu toţi proştii”. E un sfat pe care am început să-l apreciez abia în anii din urmă.