Arta în stradă

Am fost ieri seară la Centrul Comunitar Rahova-Uranus “La Bomba” să ascult jam session-ul trupei Biluna. E vorba de puştii din zonă, care au învăţat de la percuţionişti profesionişti cum să facă muzică. Am ascultat muzică bună şi am văzut copii fericiţi.

Acum vreun an, am văzut în aceeaşi zonă (Piaţa de Flori, clădirea Ark, fosta berărie Becker Brau) un spectacol cu mai multe piese de teatru interactive despre problemele locuitorilor din zonă. Şi acel spectacol, şi proiectul Biluna, şi Centrul Comunitar “La Bomba” fac parte din iniţiativa “Ofensiva generozităţii”. Este, după ştiinţa mea, singurul caz de artă socială adevărată din România.

Rahova-Uranus este unul dintre acele cartiere unde nu vrei să rătăceşti noaptea, o favella în plin centrul Bucureştiului, ca atâtea altele. Am locuit cinci ani la capătul cartierului Rahova, foarte aproape de Ferentari, şi am văzut de-aproape această Românie pe care cei mai mulţi alegem s-o ignorăm. Aşa că am un mare respect pentru artiştii care donează din timpul şi din sufletul lor pentru revitalizarea acestor zone. Ieri seară, puştii de la Biluna zâmbeau cu gura până la urechi.

Adio, Tache! Hai noroc, Tache!

Simona TacheSimona Tache pleacă de la Caţavencu. E unul dintre cei mai mişto oameni pe care i-am cunoscut acolo în redacţie şi unul dintre cei cu care mă mândresc că am legat prietenie. Ştiu sigur că îi va fi bine pentru că a chibzuit mult timp mişcarea asta. Nu mi-am imaginat-o niciodată sfârşind ca o veterană la Caţavencu, aşa că se cam făcuse timpul. Să-i fie-ntr-un ceas bun!

La Comănescu găsiţi un mic ymterviu.

Dumnezeu seamănă cu o cioară

Am văzut cu întârziere secvenţa: un gânsac chel, cu o cruce de buticar spânzurată sexi în anchiorul generos al tricoului, vede o secvenţă în care mama lui Cabral se împiedică şi cade în direct. Incidentul îi prilejuieşte moderatorului Brancu o mică reflecţie teologică, scoasă parcă din Gramatica limbii române a Mioarei Avram:

Adică e şi cum ţi le-aşază Dumnezeu, în sensul în care ea a căzut sub ochii fiului ei.

E suficient acest mic brânci teologic, pentru ca invitatul, un fel de Axinte intelectual, să o ia cu tot cu ochelari de-a berbeleacul pe panta unei hermeneutici de coteţ, care l-ar fi lăsat şi pe Becali cu gura căscată:

Da’ vezi, Cristi, că Dumnezeu nu e cioară!

Apoi, ca un fel de epilog la această cugetare iscată în vintrele sale cele mai adânci, Axinte urmează:

Cabral e băiat fain. [face o pauză] Păcat că trăieşte…

Recunosc, când am văzut scena prima dată mi-a crescut tensiunea şi i-am dorit gânsacului să-l găsească iute tatăl vitreg al lui Cabral, Cabral însuşi ori chiar mama lui Cabral, vicecampioană europeană şi mondială de kick-boxing. Am fantazat o vreme, mărturisesc, gândindu-mă la mutra lui Axinte făcută afiş de spectacol cu Stela şi Arşinel.

Continue reading…

Şapte pernuţe

Irina Nicolau

Au trecut 7 ani de când s-a dus. M-am gândit la ce scria Cioroianu în 2002:

Irina avea atîta firesc în ea încît ar fi putut da la toţi cei cu care intra în vorbă şi tot i-ar mai fi rămas pentru o lume proaspătă, reîncepută. Avea prieteni cum nimeni altcineva. N-am întîlnit pe nimeni care s-o mîrîie, care să spună E bună, dar… sau E de treabă, dar… sau alte lucruri de acest gen – ceea ce este o performanţă naţională uluitoare. Era iubită de toţi. Am văzut în preajma-i, zglobii şi dezinhibaţi ca şi ea, studenţi din anul ’02 şi studenţi din anii ’70, trăind o normalitate fără ifose, cu bucurii omeneşti şi accesibile.

Mă uitam la cei care ne adunaserăm azi de dimineaţă ca s-o pomenim şi mă gândeam câtă dreptatea avea Ioana Popescu atunci când îmi vorbise despre oamenii pe care Irina îi atrăgea ca un magnet. Oameni foarte diferiţi între ei, dar care păstrează şi astăzi o legătură pentru că s-au cunoscut prin Irina. Mi-am dat seama azi dimineaţă, privind în jur, că, pentru mine, cineva care a iubit-o pe Irina e cineva cu care simt că am şi acum un prieten comun.

Prima dată când am vrut s-o cunosc, i-am trimis vorbă prin sora ei. Aveam 16 ani şi o ştiam din Dilema. Într-o zi a sunat telefonul, era ea, tocmai mă văzuse la televizor la o dezbatere cu liceeni difuzată pe Antena1. Fără să mă menajeze, m-a pus să-i promit că nu mai apar niciodată la televizor “vorbind cu toţi proştii”. E un sfat pe care am început să-l apreciez abia în anii din urmă.

Continue reading…

În care bicicleta îşi dă arama pe faţă

Nu vreau să fiu înţeles greşit, dar astăzi mi-am schimbat radical părerea despre Black Magic Woman: a cold hard old bitch, that’s what she is. (vorbitul ăsta buruenos de la ultima carte a lui Welsh mi se trage).

Azi n-am mai avut la fel de multă inspiraţie la alegerea traseului ca zilele trecute: am urcat iar la turnul de apă din capul satului şi am luat-o pe vechiul drum spre refugiul Iezer. Am mers mai mult pe lângă bicicletă, urcuşul a fost prea greu. Dar şi peisajele mi s-au părut pe măsură.

Vedere spre Lereşti

Vedere spre Lereşti

Apoi, când m-am hotărât, totuşi, s-o iau la vale a început partea hardcore. O pantă pe care mi-era greu să-mi ţin echilibrul chiar şi când stăteam pe loc, presărată cu pământ moale şi ud. Amestecul a acoperit repede roţile cu o pastă uniformă, lăsându-le aproape fără aderenţă. Mi s-a tăiat respiraţia la fiecare curbă mai ascuţită, la fiecare copac care se îndrepta cu repeziciune spre mine, la fiecare derapaj care mă obliga să slăbesc frâna, accelerând căderea.

Continue reading…

The real thing

Traseul de ieri a fost cel mai spectaculos: şi ca privelişti, şi ca dificultate. Cred că încep să înţeleg de ce place sportul ăsta.

Am prins ieri o după-amiază cu soare, şi am urcat iar din Voineşti, apoi am urmat drumul de coastă de-a lungul Lereştiului. Am mers o vreme prin pădure, dar urcuşul era prea pieptiş şi m-a prins iar ploaia, aşa că m-am întors şi am coborât, pe o pantă cu perspective ameţitoare, chiar în capul satului.

La coborâre mi-am adus aminte de montaigne-russe-ul din copilărie, din Parcul Tineretului. De câteva ori, am dat drumul de tot la frâne şi m-am lăsat dus. Dar m-au trezit la realitatea pietrele şi lemnele rupte, împrăştiate pe drum. Sunt tare mândru că n-am căzut. Am sărit de două ori din pedale şi am frânat cu picioarele, iar bicicleta s-a ridicat pe roata din spate, cât pe ce să mă tragă şi pe mine după ea, dar mi-am păstrat echilibrul. Singura victimă notabilă e glezna stângă, puţin dureroasă.

Să faci ceea ce ai spus că vei face

Emi vrea să ştie cum definesc succesul. Întâmplător, ăsta a fost subiectul discursului meu de absolvire a programului Erisma.

Spuneam atunci că a avea succes înseamnă să faci ceea ce ai spus că vei face. Prin obversie, eşecul înseamnă, după mine, să nu faci ceea ce ai spus că vei face.

Din acest punct de vedere, strategia de marginalizare politică a lui Adrian Năstase (asumată explicit – Adriene, nici nu ştii cât de mic ai să devii!) a fost un succes pentru Traian Băsescu, în vreme ce strategia de înlăturare a lui Călin Popescu-Tăriceanu din fruntea Cabinetului mai înainte ca acesta să-şi poată termina mandatul (intenţie asumată, şi aceasta, explicit în mai multe ocazii) a fost un eşec pentru Preşedinte.

Am împrumutat această definiţie de la Eric Berne, care-i numeşte pe oamenii de succes “Prinţi” şi pe cei care eşuează “Broscuţe”. Cu toţii ne naştem Prinţi şi Prinţese, zice Berne, până când părinţii noştri ne transformă, pe cei mai mulţi dintre noi, în broscuţe. Apoi ne chinuim să ne recăpătăm starea originară, dar nu toţi reuşim. Indiciul clar că suntem încă Broscuţe, şi nu Prinţi sau Prinţese, este că nu reuşim în ceea ce ne propunem să facem.

Continue reading…