Le-am stricat liniştea picnicarilor

În weekend am fost la Buşteni la strâns gunoaie împreună cu Amalia Enache şi cu voluntarii taberei “Recycle, raft & race!“, un proiect lansat de MaiMultVerde şi Heineken România.

Seara ni s-a alăturat şi Cabral şi am stat de vorbă despre competiţia cu plute confecţionate din PET-uri pe care o pregătim pentru iunie.

Dincolo de entuziasmul contagios al voluntarilor (găsiţi aici portretul lor pe larg), care m-a convins că încă merită să vin cu plăcere la muncă, două istorii mi-au rămas în minte şi vreau să vi le povestesc.

Continue reading…

Apocalipsa după noi doi

Mâine, împreună cu Mihai Tatulici Doru Buşcu, voi analiza cele mai vehiculate ameninţări apocaliptice, de la  ora 12.00, la “Comentezi?”, un talk-show online semnat de Cotidianul.ro, moderat de Costi Rogozanu şi transmis în direct pe Cotidianul.ro/Videochat.

Cele patru subiecte principale de dezbatere vor fi: extratereştrii, pandemia, încălzirea globală şi perspectiva războiului nuclear. Mai multe aici. This should be fun…

Later edit: nu mai e cu Mihai Tatulici, e cu Buşcu. Cică pe Tatulici l-a chemat Vântu.

cosminalexandru.ro

Într-una din serile trecute, în timp ce introduceam în laptop unul dintre pasajele care m-au marcat din cartea lui Noica, au venit lângă mine cei doi băieţi ai mei, Andrei de 12 ani şi Mihai de 11. M-au intrebat: “Scrii la blog?” Am zis “Da, într-un fel. Scriu nu un text al meu, ci un paragraf care mi-a plăcut foarte mult, dintr-o carte pe care o citesc, şi pe care vreau să-l pun pe blog.”. “Cum adică?” m-a întrebat unul dintre ei. Şi, ca să lămurim lucrurile, le-am arătat primul fragment pe care îl introdusesem, de la pagina 25. El zicea aşa:

“Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însufleţite şi neînsufleţite. Ele nu văd şi nu înţeleg. Dar dacă într’o zi ar înţelege, cu siguranţă ar râde puţin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înţelege cu adevărat lucrurile şi râde cu adevărat.”

Iar apoi le-am explicat interpretarea mea. Dintre mai multe înţelesuri posibile, l-am ales pentru ei pe acela în care Noica ne îndeamnă să nu ne mai luăm aşa în serios, să nu mai fim aşa încruntaţi şi încrâncenaţi, ca şi cum greutatea lumii ar sta tot timpul pe umerii fiecăruia dintre noi. “Să fim aşa, mai veseli, ca voi” şi m-am uitat la ei zâmbind. Să ne trăim viaţa un pic mai relaxat, ca să ne putem bucura de ea.

Cel mic a zis: “Super tare!”. Cel mare s-a uitat la mine cu o lumină în privire şi a exclamat: “Îl vreau status pe mess!” Nu ştiu cum mi-ar descrie ei faţa, dar mie mi-e foarte greu, pentru că îmi căzuse complet.

Când a scris despre el în Esquire, Cristi Lupşa l-a numit “Domnul Echilibru”. E o descriere potrivită făcută unui om de-o seninătate cuceritoare. Dar Cosmin Alexandru e mult mai mult decât calmul prietenos cu care-i întâmpină pe toţi cei care-l cunosc. E un om cu o inteligenţă sclipitoare şi o putere extraordinară de a-şi transforma visurile în realitate. Iar pentru mine este şi un model exemplar de construcţie personală, o dovadă că, aşa cum spune el, there is always a way to be better.

Cosmin Alexandru

De curând Cosmin şi-a făcut blog şi mi-a mărturisit că se simte ca atunci când a trecut de la telefonul fix şi scrisori la e-mail. Sunt convins că blogosfera câştigă astfel nu doar un personaj tonic, ci şi o minte care are ceva de spus.

În însemnarea din care am citat mai înainte, Cosmin vorbeşte, pornind de la un text al lui Noica, despre bucuriile simple. Ştiu sigur că, cel puţin pentru mine, blogul lui va fi una dintre ele.

Şi EBA crede că Dunărea e un canal

Am fost în noiembrie anul trecut şi în aprilie a.c. la două dezbateri organizate de grupul socialist din Parlamentul European despre Delta Dunării. La ambele, Adriana Ţicău a venit să ne povestească ce mai pregătesc Comisia pentru Transport şi Directoratul General pentru Transport în legătură cu extinderea şi consolidarea reţelei de transport european. Şi să ne spună ce proiect minunat este coridorul de transport Dunăre – Main – Meuse – Rhin.

La ambele dezbateri, Adriana Ţicău a cerut să ia cuvântul între primii vorbitori pentru că se grăbea să ajungă în altă parte. Aşa de tare se grăbea, încât la niciuna dintre dezbateri nu a mai rămas ca să audă ce părere au şi ecologiştii din sală despre planurile DG TRANS. De fapt, atât la Bruxelles, cât şi la Tulcea, Adriana Ţicău a venit cu aceeaşi prezentare şi cu acelaşi discurs, ca să ne intre bine-n cap, chiar şi de două ori dacă e nevoie, ce lucru bun ne aşteaptă.

Întâmplarea face să cunosc proiectul TEN-T, care include şi conectarea Dunării cu Mainul, cu Meuse şi cu Rhinul şi îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie pe aceste fluvii. Acum 4 ani am fost tot la Bruxelles ca să avertizez, în numele Asociaţiei “Salvaţi Delta” că Delta Dunării nu trebuie să devină o autostradă acvatică.

Aşa că mi-a picat foarte prost suficienţa cu care Adriana Ţicău ne-a dăscălit, fără să ne mai lase să ne spunem şi noi opinia, în legătură cu beneficiile (incontestabile) ale acestui proiect, omiţând să mai facă referire şi la impactul catastrofal pe care acest proiect îl va avea asupra biodiversităţii celor patru fluvii.

Azi dimineaţă am văzut şi pe blogul Elenei Băsescu obiectivul ca Dunărea să devină un canal navigabil european. Cuvintele nu puteau fi alese mai prost. De mai bine de 6 ani Comisia Internaţională pentru Protecţia Dunării şi WWF avertizează că Dunărea este un fluviu viu şi nu trebuie tratat doar ca un simplu canal navigabil.

Continue reading…

Patriciu despre criză

Aseară deci, în prezenţa unor căpcăuni serioşi, fără de care nu se poate întâmpla nimic în afaceri, specialişti în virgule şi în texte legale încâlcite, ne-am întâlnit cu doi bătrânei simpatici, jenaţi profund de situaţia în care se aflau. Toată viaţa au produs, au cumpărat şi au vândut maşinării. Şi nu veniseră cu un avocat, ei ştiau să îşi facă treaba serios, nemţeşte, fără bani în avans, plătiţi cinstit, pe o muncă perfect făcută. La vârsta la care alţii stau prin parcuri şi joacă table, cei doi umblă prin lume să îşi vândă echipamentele industriale. Le place, asta ştiu, asta fac. Nu i-au plătit nişte derbedei de prin Venezuela şi Ucraina, iar banca lor de provincie nu-i mai finanţează.

Un text bun remarcat şi de Tolo. Recomand cu căldură.

El poate. Garantez eu.

Când l-am cunoscut, acum vreun an şi ceva, i-am prezis că va ajunge milionar la 30 de ani. Am văzut oameni consumaţi de viziune, hăituiţi de planuri pe termen lung, obsedaţi de planuri pe 5, 10, 50 de ani, şi care nu reuşesc să-şi atingă obiective fixate în urmă cu 3 luni. Am văzut şi oameni care-şi fac extraordinar de bine treaba, nemaipomenit de pricepuţi în domeniul lor sau care sunt capabili să ducă orice sarcină li s-ar da la bun sfârşit, dar care nu sunt în stare să viseze pe cont propriu, să vadă lucrurile în perspectivă, să gândească, iertaţi de vorbă proastă, strategic.

Emi Gal e la intersecţia acestor personalităţi, are deopotrivă viziune şi tenacitate, îmbinate armonios într-o fire optimistă şi zâmbitoare, lucru tot mai rar în zilele noastre. Iar ce a realizat până acum din ce şi-a propus mă face să cred că am avut dreptate când m-am jucat de-a mama Omida cu destinul lui. Ţine cineva pariul?

La aniversară

N-am scăpat de ploaie la aniversarea noastră, deşi am făcut tot posibilul s-o evităm. Am anunţat două date pentru eveniment, 6 şi 13 mai, în speranţa că măcar într-una din zile nu va ploua. Pe 6 a fost soare toată ziua şi a plouat fix la 7 seara când am fi dat startul. Noroc că dădusem crezare prognozei şi amânasem.

Pe 13 a fost înnorat toată ziua şi a plouat până spre după-amiază. Dar am fost convinşi că se va lumina până la urmă şi aşa a fost: când primul oaspete a păşit pe terasa hotelului Residence Cerisiers, norii s-au dat deoparte şi am avut chiar parte de câteva minute de soare. Iar ploaia asta insistentă am citit-o ca semn de belşug.

Ne-am întâmpinat prietenii cu o expoziţie, Un bob zăbavă, şi ne-am bucurat să primim felicitări chiar şi în direct. Una peste alta, a fost aniversarea pe care ne-am dorit-o. Prima dintr-o lungă serie.

Fac ce-mi place

Mă număr printre oamenii care merg cu plăcere la muncă şi tare mă tem, privind în jur, că aparţin unei minorităţi.

Îi înţeleg perfect pe oamenii pentru care serviciul nu e mai mult decât o necesitate, un mod de a-şi asigura existenţa. Nu mi se pare nepotrivit să-ţi orientezi viaţa în jurul familiei, al călătoriilor, al muzicii sau al unei alte pasiuni în raport cu care serviciul nu este mai mult decât un mijloc de finanţare.

Deci nu despre diferenţa dintre a fi sau a nu fi pasionat de muncă vorbesc. Ci dintre a-ţi plăcea sau nu ceea ce faci la serviciu. Cred că e posibil să ai o slujbă doar din nevoia de a avea un salariu şi în acelaşi timp să faci această slujbă cu plăcere. După cum cred că e posibil să fii un om pentru care activitatea profesională contează mai mult decât aproape orice altceva şi, în acelaşi timp, să ai un serviciu unde nu-ţi mai face nicio plăcere să mergi. În acest din urmă caz mă aflam şi eu în urmă cu peste 5 ani aşa că ştiu despre ce vorbesc.

Continue reading…