Azi am mâncat la Pescarul, vechiul restaurant de vis-à-vis de Inter. E genul de loc căruia oamenii îi zic “comunist”, deşi bănuiesc că Pescarul avea un farmec mic burghez chiar şi pe vremea “comunismului”. Farmec pe care şi l-a păstrat, doar că acum şi-a adăugat savoarea unei întoarceri în timp, care te copleşeşte de îndată ce-i treci pragul.
Chelnerii şi decorul sunt desprinşi parcă dintr-un film de Mungiu despre anii ’80, dar, dincolo de morgă şi de şervet, sunt amabili şi prietenoşi. Mai ţineţi minte chelnerul care te sfătuieşte complice ce să comanzi şi ce nu? Îl găsiţi la Pescarul. Unde mai pui că se mânâncă bine, că piureul e întotdeauna din cartofi şi că au un şniţel pe care eu nu-l mai găsesc nicăieri – cu brânză de vaci?
Dacă ar fi după mine, aş declara Pescarul muzeu şi n-aş da voie nimănui să umble la meniu, la decoraţiuni sau la vestimentaţia chelnerilor. Ar fi păcat să încerce cineva să-l modernizeze.

