Cât de tolerant ești?

Păi nu se putea să rămân tocmai eu de căruță, eu, care sunt cel mai ipohondru dintre prietenii mei! Când am citit că și Chinezu și Simona Tache și-au făcut un test pe care eu îl am pe wishlist-ul de ziua mea încă de acum doi ani, n-am mai pregetat și am luat legătura cu cei de la Gaya Health Services, care administrează în România YorkTest-ul, o analiză de laborator care depistează peste 100 de intoleranțe alimentare.

O să fiu onest și o să vă spun că l-am primit gratuit, așa că, dacă vreți, puteți considera această însemnare una publicitară, dar vreau să fie limpede că eu am cerut să fac testul și că, dacă n-aș fi primit această ofertă, l-aș fi plătit pentru că sunt de părere că analiza asta chiar face toți banii.

Despre ce e vorba? Atunci când consumăm un aliment la care avem intoleranţă alimentară, organismul are o reacţie de respingere la proteinele conţinute de respectivul aliment şi nu îl digeră corespunzător. Simptomele intoleranţei alimentare, precum durerile de cap, oboseala cronică sau apatia, balonarea sau dificultatea de a pierde în greutate, sunt rezultatul luptei pe care organismul o duce cu alimentele care îi fac rău.

O soluție empirică pentru depistarea alimentelor la care avem intoleranță este să le eliminăm din dietă și să observăm vreme de 3 luni ce schimbări apar. Dar vă dați seama de câte zeci de ani ar fi nevoie pentru a testa în felul acesta chiar și cele mai comune alimente.

Mult mai simplu este să faci un test de laborator care, din câteva picături de sânge, îți poate spune cu exactitate care sunt alimentele la care ai sau nu intoleranță. York Test-ul face exact asta, iar mulțumită celor de la Gaya Health Services, avem acum acces și în România la acest test extrem de util pentru sănătatea noastră.

Continue reading…

Da, putem vorbi despre Roșia Montană fără să ne certăm (1)

Am citit mai târziu însemnarea prietenului Cabral despre Roșia Montană și am hotărât să-i răspund aici pe blog pentru că dezbaterea civilizată despre un subiect atât de inflamant merită promovată.

În primul rând vreau să salut intrarea în dezbatere a unor lideri de opinie care sunt scutiți, prin natura firii sau a meseriei lor, de orice fel de vehemență, fie ea verde sau aurită. Nici eu nu voi progresul cu orice preț, după cum nici nu cred că oprirea oricărei dezvoltări industriale este o soluție pentru problemele cu care se confruntă planeta.

Sunt câteva subiecte asupra cărora nu sunt de acord cu Cabral, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că eu am dreptate și că el greșește, ci că fiecare vedem lucrurile diferit.

Cabral, ca mulți alții, este de părere că decizia în legătură cu proiectul minier ar trebui să le rămână localnicilor de la Roșia Montană. Ei ar fi cei mai în măsură să aleagă dacă proiectul aduce mai multe beneficii decât riscuri și, ca atare, dacă merită sau nu făcut. I beg to differ.

Carpații sunt o resursă vitală a României, nu doar economică, ci, mai ales, turistică (pot cita aici nu doar poziționarea brandului turistic, ci și interesul manifestat de zeci de ani de lideri de opinie de calibru internațional, cum este Prințul Charles, în legătură cu ei). Distrugerea unui munte nu poate fi o decizie locală. Dacă am gândi așa, am crea premisele ca toți munții noștri să devină teatrul unor exploatări iraționale cu consecințe tragice pentru întreaga comunitate (economiștii numesc acest gen de “localizare” a deciziei în legătură cu resursele strategice pentru comunitate “the tragedy of the commons”). Povestea se întâmplă deja de zeci de ani cu defrișările iresponsabile, lăsate, prin grija ochiului închis al autorităților, “la libera decizie” a localnicilor.

Dar sunt gata să admit, fie și numai de dragul argumentului, că garanțiile oferite de RM Gold Corporation sunt valabile și că ei vor renatura integral masivul afectat de exploatarea minieră. Rămâne problema iazului de cianură. Da, știu, el va fi “cel mai sigur” din lume și, în condiții normale, nu prezintă niciun pericol pentru ecosistem. Dar ce se întâmplă în condiții mai puțin normale? Trăim vremuri în care cataclismele se înmulțesc pe zi ce trece, apar fenomene meteo pe care nu le cunoșteam acum 100 de ani. Reactorul de la Fukushima era și el unul “dintre cele mai sigure din lume”. După cutremur, descrierea asta a trebuit amendată.

Nici nu trebuie să-mi imaginez ce se va întâmpla dacă un astfel de cataclism va duce la deversarea iazului cu cianură. Trebuie doar să-mi amintesc secvențele de groază care au urmat accidentului cu cianură de la Baia Mare din 2000 (foto) și să le înmulțesc de sute și mii de ori. Un accident de genul acela produs la Roșia Montană ar afecta întreg bazinul hidrografic românesc al Dunării și ar transforma Delta într-un Cernobîl al peștilor și al păsărilor. Turismul României nu și-ar mai reveni zeci de ani de zile după o asemenea lovitură.

Cu toată înțelegerea pentru dificultățile economice cu care se confruntă, mi-e foarte greu să las o decizie cu consecințe atât de dramatice pentru întreaga Românie la alegerea localnicilor de la Roșia Montană.

RM Gold Corporation mai vrea apoi să credem că toate temerile astea nu-și au rostul, pentru că apa din iaz este perfect inofensivă. Vă spun drept, eu pe asta o cred cel mai greu. Pentru că nu pot găsi răspunsul la următoarea întrebare: dacă cianura din iaz este perfect inofensivă, de ce mai este nevoie să construim “unul dintre cele mai sigure” iazuri din lume pentru a preveni deversarea ei?

(va urma)

PET-ul a fost pe val la cursa plutelor „Grătar Curat”

Am lansat ieri la apă, pe lacul Băneasa, echipajele voluntarilor și vedetelor care s-au întrecut la vâsle pe cele șase plute construite din sticle de tip PET și adunate din țară în urma proiectului Grătar Curat 2011, organizat de MaiMultVerde cu sprijinul Golden Brau.

Voluntarii Grătar Curat au construit cu talent și igeniozitate plutele aliniate la start din aproximativ 7000 de PET-uri, lemn, sfoară şi pânză. Echipele au reprezentat cele şase zone în care s-a desfăşurat proiectul (Arad, Brăila, Galaţi, Craiova, Iaşi și București) şi au fost formate din voluntari MaiMultVerde, vedete, jurnaliști și bloggeri.

De pe pluta echipei craiovene, m-am întrecut la vâslit PET-ul cu Alina Pușcaș și Gina Maican, căpitanele plutei ieșene, Antonia Ionescu și Andrei Aradits, actori în serialul „Narcisa sălbatică” și căpitanii plutelor echipei brăilene, respectiv a celei arădene, Mihaela Călin și Crina Abrudan (Antena 1), căpitanele plutelor gălățenilor, respectiv bucureștenilor.

Susţinător al vedetelor a fost Silvian Ionescu, comisarul şef al Gărzii Naţionale de Mediu.

Cu chef de vâslit și cu pluta de plastic sub picioare, concurenții au arătat că locul PET-ului nu este în natură și că e nu doar mai civilizat și mai responsabil, ci și mai distractiv dacă încercăm să-l refolosim.

La sfârșitul cursei, mai mulți vâslași și căpitani de bărci ne-am aruncat în apă, unii ca să sărbătorească victoria, alții ca să ne răcorim după înfrângere.

Câştigătorii cursei de plute din PET-uri au fost: echipa din Iaşi condusă de Alina Puşcaş şi Gina Maican – locul I, echipa din Brăila condusă de Antonia Ionescu – locul II şi echipa din Galaţi condusă de Mihaela Călin – locul III.

Continue reading…

Nu tot ce zboară se mănâncă

Unul dintre viitorii mei colegi de la Stanford ne-a trimis un articol din Forbes, pe care cred că ar trebui să și-l înrămeze orice student la MBA:

I went to B-School about 10 years ago. I remember the good times, the parties, the camaraderie. I also remember the long hours in the library, working on team projects with other keen classmates, and the sense of accomplishment at graduation.

However, 10 years later, Business School missed out on a lot in terms of teaching me the skills needed to succeed in my career and life.

Here are the ten biggest lies of B-School you should protect yourself against:

:: citește articolul pe forbes.com

Amintiri din Făgăraș

N-am reușit să ajung alaltăieri pe Moldoveanu, așa cum mi-am propus, dar am avut parte de o aventură la care nici nu visam. Ceva între The Blair Witch Project și un reality-show de tip survival. Făgărașul mi-a predat cu asprime câteva lecții importante și m-a răsplătit la peste 2,400 de metri cu niște priveliști vindecătoare. Despre ce a fost vorba vă povestesc în numărul din octombrie ale revistei The One. Deocamdată, vă las să vă clătiți privirile:

:: primele șase fotografii sunt ale lui Dorin, celelalte șase sunt ale mele, pe ultima a făcut-o Ștefan.

L’embarras du choix

Am citit aproape pe nerăsuflate The Remains of the Day, cartea pentru care Kazuo Ishiguro a câștigat premiul Booker în 1999. Este o poveste scrisă impecabil, în care portretizarea majordomului britanic interbelic este făcută cu o acuratețe fotografică și cu o ironie șfichiuitoare. Păstrând proporțiile, m-am amuzat să mă regăsesc într-un solilocviu al domnului Stevens. Puțină auto-ironie nu strică niciodată, așa că vă împărtășesc pasajul, conștient că dau astfel apă la moară unor caracterizări, cum ar spune d-l Stevens, nu dintre cele mai flatante:

Continue reading…