Ce i-a uimit pe brădeșteni

August 26, 2011 • carpati • focus • la vita e bella • locuri

(aventuri din Carpați, ultima parte)

Partenerul care ne-a purtat cortul și rucsacii prin Carpați la început de august a fost un Mitsubishi ASX. Prietenii de la Mitsubishi s-au gândit că un SUV cu consum mic de combustibil mi se potrivește și au avut dreptate: am fost impresionat de cât de puțin consumă o mașină de talia asta (n-a depășit 6-6,5 la sută aproape tot drumul).

E drept că eu mă așteptam mai degrabă la o mașină de mers pe munte, iar ASX-ul s-a dovedit mai mult o mașină de mers la casa de la munte (data viitoare voi opta, probabil, pentru un Pajero), dar, pentru ce promit constructorii ei, s-a descurcat admirabil. E adevărat, n-a putut urca la Detunatele (Omid făcuse o tendinită și era exclus să mai urcăm cu piciorul) și am renunțat la întoarcerea pe Cheile Latoriței, pentru că se stricase vremea și nu avea sens să risc, dar a avut momentul ei de glorie pe o fâneață din Brădești.

Omid a insistat să cobor cu ea pe o pantă foarte abruptă cu fân necosit și, deși eram convins că n-o mai scoatem de acolo, l-am ascultat (era târziu, eram obosit, nu mai știu ce-a fost în capul meu). Următoarele două zile, sătenii din Brădești s-au perindat pe la cortul nostru ca să se minuneze că am băgat mașina acolo și să ne asigure că n-o mai scoatem fără ajutorul lui nea Cutare, care i-a mai tractat și pe alții.

În dimineața plecării, colac peste pupăză, i-a tras o ploaie mocănească, despre care am crezut că nu se mai oprește. Când s-a oprit, am încercat să urc dealul și n-am reușit. Ușor excedat de situația în care mă pusesem, contra voinței mele, dar cu încuviințarea mea, i-am spus lui Omid:

Poftim, scoate-o tu dacă poți!

Moment în care persanul și Mitsubishi-ul și-au dat arama pe față, iar primul a dovedit că nu știe doar echitație (e campion național), ci și șoferie off-road. Nu știu ce i-a făcut, tot ce-mi amintesc e că a ieșit un miros îngrozitor de ambreiaj, iar ASX-ul a urcat brav dealul, spre bucuria mea și spre surpriza brădeștenilor care deja pregătiseră, probabil, mișto-urile de rigueur în astfel de situații.

Altfel, ce să vă mai spun? E confortabilă, robustă și ține la drum lung. Iar consumul e o surpriză realmente plăcută. Dacă nu-ți poți permite două mașini, una de oraș și una de aventură, ASX-ul e o combinație reușită la un preț acceptabil.

:: Norii negri (prima parte) | Teme-te de ardeleni chiar și când îți dau sfaturi (a doua parte) | Cum am intrat la apă pe Cheile Râmețului (a treia parte) | Brâna Caprelor (a patra parte) | Vânătările Ponorului și Huda lui Papară (a cincea parte) | Alcoolismul s-a născut la sat (a șasea parte) | Istoria suferinței (a șaptea parte) | Oameni de toată isprava (a opta parte)

Înscrie-ți bicicleta în colecţia de poveşti Cicloteque

August 26, 2011 • biciclete

Cicloteque vrea să reîmprospăteze memoria biciclistă colectivă cu o colecţie rară de poveşti creative cu şi despre biciclete, culese şi neîndreptate din experienţele voastre urbane pe două roţi.

Concursul „Povesteşte biciclind ”, lansat de Cicloteque şi Avalon Communications, cu sprijinul metropotam.ro, ceainăria Bernschutz&Co şi librăria Humanitas, te provoacă să măsori puterea pedalelor în scris.

Oameni de toată isprava

August 25, 2011 • carpati • focus • fotografie • gandul • locuri • societate civila • voluntariat

(aventuri din Carpați, partea a opta)

Sunt câteva organizații neguvernamentale în țara asta în fața cărora statul român și cetățenii săi ar trebui să-și scoată pălăria. Tășuleasa Social este una dintre ele.

Când l-am cunoscut pe Alin Uhlmann-Ușeriu acum patru ani, mulțumită lui Cătălin Ștefănescu, căruia îi voi fi mereu recunoscător pentru că mi l-a scos în cale, am rămas impresionat de cât de multe a reușit omul acesta să facă, punându-și la bătaie bucata de pământ pe care o deține în Pasul Tihuța și agoniseala de-o viață, cu foarte puține donații și într-un mediu politic câtuși de puțin prietenos sau măcar înțelegător.

Împreună cu mama lui, tanti Efti, o femeie scoasă parcă din poveștile lui Agârbiceanu, și cu Ana Szekely, o unguroaică frumoasă și hotărâtă, pe care și-ar dori-o în prima linie orice ONG bucureștean (partout cherchez la femme, în orice proiect frumos veți găsi urzind din umbră geniul bun al unor femei), Alin a construit la poalele muntelui Tășuleasa o organizație de voluntariat cum nu se mai văzuse la vremea aceea în România. Una în care, mai înainte de a învăța cum să fie voluntari, copiii și tineri din familiile sărace sau cu probleme învățau în primul rând să fie oameni: să muncească, să împartă, să fie generoși, să se bucure împreună și să facă totul cu dragoste pentru ceilalți și cu grijă pentru natură.

Între timp, lucrurile s-au schimbat întrucâtva. Alin a devenit o celebritate în lumea artizanilor de fapte bune, celebrități din toate domeniile s-au perindat prin Pasul Tihuța și s-au minunat de ce-au văzut acolo, Tășuleasa Social a devenit un adevărat brand, mai multe companii s-au arătat interesate să le finanțeze proiectele, iar autoritățile locale au devenit mai prietenoase după ce au văzut tot felul de oficialități de la București (în frunte cu președintele Băsescu) făcând cărare la Tășuleasa.

Alin și voluntarii lui nu s-au culcat, însă, pe urechea acestui succes sclipicios și sclipitor, ci și-au văzut de treabă, ca oamenii care știu că laudele, premiile și articolele de presă nu hrănesc voluntarii, nu plantează păduri, nu duc ajutoare sinistraților și nici nu construiesc case. Și bine au făcut.

Când a venit criza, promisiunile companiilor s-au evaporat (la Tășuleasa nu există nici acum o conexiune de Internet de Doamne-ajută, deși toți operatorii de telefonie mobilă au promis că vor încerca să rezolve problema asta). Singură Coca-Cola HBC s-a dovedit un prieten de nădejde, care și-a ținut cuvântul și le-a finanțat în continuare proiectele. Așa că Alin s-a văzut nevoit să se descurce ca și înainte, cu sprijinul mai puțin consistent, dar mai stabil, pe care l-a primit întotdeauna din partea Ordinului Ioaniților și a mai multor organizații din străinătate.

Când am fost în august la Tășuleasa, la sfârșitul periplului meu prin Carpați, voluntarii tocmai terminaseră un proiect fascinant, o pădure pedagogică la care au lucrat mai bine de doi ani. La prima vedere pare un parc de aventuri, dar, odată ce începi explorarea, descoperi că el este, de fapt, un traseu fabulos pe parcursul căruia înveți despre tainele pădurii, despre problemele cu care se confruntă ea și despre ce ai de făcut pentru a proteja această resursă strategică a României.

Alin visează de mult la acest proiect și are dreptate să fie mulțumit cu ce i-a ieșit: este un model pedagogic din care Ministerul Educației și profesorii din țara noastră ar avea multe de învățat.

Pe 20 august, Tășuleasa Social a împlinit zece ani de fapte bune puse în slujba noastră, a tuturor. M-am gândit că știrea asta nu și-a făcut loc în jurnalele de știri din prime-time, așa că dacă am dat-o și eu mai departe, ca omul care se bucură când prietenii lui împlinesc o vârstă frumoasă și cu speranța că ne vom găsi răgazul să ne scoatem pălăria în fața lui Alin, a lui Tanti Efti, a Anei și a miilor de voluntari în sufletul cărora Tășuleasa Social a sădit o Românie mai bună.

:: mountain blogging powered by Mitsubishi ASX

Adevăr și provocare

August 23, 2011 • focus • mofturi

N-am avut ce lucra și m-am lăudat în interviul pe care l-am acordat colegilor de la Story cu rezultatul luat la examenul GMAT, despre care am spus că a fost “cel mai dificil din viața mea”. Ziceam așa:

Sunt 4 ore de algebră, geometrie, probabilități, logică și limbă engleză foarte avansată. Chiar și dacă nu aș fi fost, în cele din urmă, admis, pentru mine a fost o victorie personală foarte importantă faptul că am luat un scor foarte mare la acest examen.

Rău am făcut. Paul, un tip care care răspunde la adresa de e-mail ballo[at]yahoo[dot]com, a căutat pe net un exercițiu de algebră de tip GMAT (o banală ecuație de gradul 1), despre care și-a adus aminte că le putea rezolva prin clasa a 5-a, și a conchis:

e ca si cum Nea Cutarica s-ar lauda ca a dat test greu de scriere ca sa fie admis la examenul de soferie.

Carevasăzică am fost demascat. Ce să mai zic? Gestul firesc ar fi să recunosc că m-am lăudat cu nerușinare cu o realizare pe care orice elev român de gimnaziu o poate obține (te și întrebi de ce nu e plin de români la MBA-urile de la Stanford și de la Harvard).

Am hotărât, totuși, să nu-mi pun atât de grabnic cenușă în cap și să-i adresez, în schimb, o provocare contestatarului meu. Dacă GMAT-ul e un examen pe care îl poate trece fluierând chiar și un elev de gimnaziu din România, iar Paul nu pare a mai fi de mult un simplu elev de gimnaziu, înseamnă că el nu va avea nicio problemă să obțină un scor mai bun decât al meu (și decât scorul mediu obținut de candidații admiși la Stanford și la Harvard).

Dacă Paul dorește să se ridice la înălțimea provocării, îl invit să se identifice cu un nume complet într-un comentariu la această însemnare sau într-un mesaj trimis pe adresa dragos[at]bucurenci[punct]ro. Sunt gata să îi achit taxa pentru susținerea examenului GMAT, dacă el este dispus să susțină acest examen în luna septembrie.

Pariul pe care i-l propun este acesta: dacă obține un scor mai mare ca al meu, eu voi recunoaște aici pe blog, sub semnătură, că am fost un lăudăros. Dacă obține un scor mai mic, el va recunoaște aici pe blog, sub semnătură, că a fost un mincinos.

Ce zici, Paul? Ții pariul?

Istoria suferinței

August 20, 2011 • carpati • focus • fotografie • locuri

(aventuri din Carpați, partea a șaptea)

N-am mai trăit așa ceva de când am vizitat ruinele de la Pompei. Ca valoare istorică, Pompeiul e cu zece clase peste Roșia Montană, dar am avut aceeași senzație de istorie care poate fi palpată, de clipă cotidiană înghețată acum mii de ani și păstrată aproape intactă până în zilele noastre.

Nu cred în spirite, fantome și nici moroi, dar la Pompei și la Roșia Montană m-am simțit bântuit de sufletele celor au dat cândva viață acestor locuri. Câțiva au trăit în lux și decadență, alții cu mai multă cumpătare și mulți, foarte mulți, într-un chin groaznic și fără sfârșit, iar urmele tuturor au ajuns, neliniștitoare, până la noi, ca un semn de întrebare despre civilizația timpului nostru și despre cât am progresat cu adevărat în ultimele două milenii.

Mi se pare incredibil să poți merge prin galerii subterane săpate la începutul erei noastre de sclavi și de condamnați, cel mai adesea cu prețul vieții, galerii care stau și azi în picioare și în piatra cărora timpul nu a reușit să șteargă urmele suferinței acestor morți vii care le-au scormonit în munte.

Ce cred despre decizia Ministrului Culturii, Kelemen Hunor, de a elibera certificatul de descărcare de sarcină arheologică pentru aceste galerii (pe care UNESCO le consideră “un complex arheologic unic”), autorizând, de fapt, distrugerea lor, am spus deja în altă parte.

:: Norii negri (prima parte) | Teme-te de ardeleni chiar și când îți dau sfaturi (a doua parte) | Cum am intrat la apă pe Cheile Râmețului (a treia parte) | Brâna Caprelor (a patra parte) | Vânătările Ponorului și Huda lui Papară (a cincea parte) | Alcoolismul s-a născut la sat (a șasea parte) | Oameni de toată isprava (a opta parte) | Ce i-a uimiti pe brădeșteni (ultima parte)

:: mountain blogging powered by Mitsubishi ASX

Povestea plecării

August 18, 2011 • la vita e bella

Story: Dragoş, ai fost destul de zgârcit cu declaraţiile despre plecarea în America. Când urmează să-ţi iei “zborul”?

Am să plec la începutul lui septembrie. E un proiect la care lucrez de doi ani, iar decizia de admitere am primit-o în decembrie anul trecut. Prietenii și colaboratorii foarte apropiați știau, dar nu am vrut să fac publică vestea mai înainte de a mă asigură că las totul în bună regulă.

Story: Ce vei face acolo şi cât timp vei sta?

Am să urmez un MBA la Graduate Business School a Universității Stanford. Programul durează doi ani și include o perioadă de practică pe care trebuie să o efectuez într-o țară care să nu fie nici America, nici România.

Story: Cum ai intrat la Stanford, ştiu că e concurenţă foarte mare?

Așa e, MBA-ul de la Stanford are cea mai mare concurență dintre toate programele de MBA din lume. Am un prieten, tot român, care a terminat un MBA la Harvard, și el m-a sfătuit să încep pregătirea din timp dacă vreau să am o șansă. Pe lângă dosar, eseuri și recomandări, am dat un examen, cel mai dificil din viața mea, pentru care m-am pregătit aproape un an. Sunt 4 ore de algebră, geometrie, probabilități, logică și limbă engleză foarte avansată. Chiar și dacă nu aș fi fost, în cele din urmă, admis, pentru mine a fost o victorie personală foarte importantă faptul că am luat un scor foarte mare la acest examen.

Story: Unde vei locui, ai prieteni acolo, vei sta la ei sau ai inchiriat deja un apartament?

În primul an voi locui, așa cum fac cei mai mulți studenți la MBA, în campus. În al doilea an, probabil mă voi muta împreună cu alți colegi într-o casă în Palo Alto.

Story: Ce îți place cel mai mult în State?

O să râzi, dar am fost prima dată în State în toamna anului trecut. Susținusem deja interviul pentru Stanford la Londra, dar am vrut să mă familiarizez cu campusul și cu orașul, care este în inima Sillicon Valley. Ceea ce am văzut m-a convins definitiv, dacă mai aveam vreo urmă de dubiu, că acesta este locul unde vreau să-mi încep al patrulea deceniu din viață.

Story: Asta înseamnă că te bate gândul să te muţi definitiv peste Ocean?

Am petrecut doar o săptămână în America, la Palo Alto și la New York, și mi-e foarte greu să spun dacă mă voi simți bine acolo. Este ce îmi propun să aflu în următorii doi ani. Apoi urmează să mă hotărăsc dacă vreau să mai petrec acolo niște timp sau să revin în Europa.

Story: Ce se va întâmpla în acest timp cu toate proiectele pe care le ai în ţară?

MaiMultVerde n-a fost niciodată un one-man show. Am format o echipă de 12 oameni, extrem de bine pregătiți, care funcționează aproape autonom de mai bine de un an. Așa cum ți-am spus, îmi pregătesc această plecare de ceva vreme, așa că am pus la punct un plan de succesiune de care sunt foarte mulțumit. N-am nicio îndoială că se vor descurca excelent și fără mine. În plus, eu am să le fiu întotdeauna alături, chiar și de la distanță, pentru că împreună cu oamenii aceștia mi-am transformat cele mai frumoase vise în realitate.

Celelalte proiecte, cursul pe care-l țin la școala de afaceri Exec-EDU, emisiunile TV, consultanța pro bono pe care o fac pentru diverse organizații caritabile, vor lua o pauză, pentru că acest program de studiu este foarte solicitant și va trebui să mă concentrez doar asupra lui.

Story: Din ce știi, cum sunt oamenii în America, sunt mai ecologişti decât românii, preţuiesc mai mult natura, se implică mai des în campanii pentru protecţia mediului?

America e o țară prea mare pentru a risca să fac generalizări. Din ce am văzut, oamenii par mai educați și mai responsabili în legătură cu problemele mediului decât la noi, dar, la nivel guvernamental, mai sunt multe de făcut. America, care este cel mai mare producător de emisii de carbon după China, nu a ratificat Acordul de la Kyoto și nici nu a reușit să obțină adoptarea unui succesor al acestuia, în ciuda eforturilor făcute de Administrația Obama în această direcție. Campusul de la Stanford, în schimb, pare un paradis al ecologiei: totul este verde și e plin de biciclete.

Story: Spune-mi cinci lucruri pentru care îţi pare rău că în acea perioadă nu vei fi în România.

Nepoții mei, Vlăduț și Toma, MaiMultVerde, Festivalul Enescu, TIFF-ul, Festivalul de Teatru de la Sibiu.

Povestea unei secunde

August 18, 2011 • advertorial • ars longa vita brevis

Cu o copilărie petrecută pe platoul de filmare între aparate de filmat, reflectoare și decoruri, Medeea Marinescu este una dintre cele mai calde prezențe cinematografice de la noi.

Cu aceeași privire senină ca cea de acum aproape 30 de ani pe când interpreta celebrul personaj Mirabela, Medeea vorbește despre timp, despre pasiune, despre familie și despre dreapta măsură care trebuie ținută între ele.

Auditul Național al Serviciilor Sociale

August 17, 2011 • societate civila

HHC România a început în parteneriat cu instituțiile statului primul audit național transparent al serviciilor sociale. Rezultatele studiului vor arăta care este situația reală a sistemului de protecție a copilului. Pentru prima dată în evaluarea sistemului serviciilor sociale vor fi implicați și copiii.

În cadrul auditului, va fi evaluată fiecare Direcție de Asistență Socială din consiliile județene și fiecare instituție de tip vechi din sistemul de protecție a copilului. La finalul lunii octombrie vor fi publicate concluziile și raportul final. Cele trei chestionare, care vor fi aplicate au ca temă: analiza instituțiilor de tip vechi, capacitatea instituțională de ansamblu și eficiența financiară a sistemului.

Noutatea studiului, pe lângă transparența procesului de auditare, este faptul că și copiii instituționalizați sunt implicați direct. Li se cere părerea despre sistemul actual, precum și sugestii pentru un sistem de protecție pe care ei l-ar dori. În plus, participanții la audit, manageri din serviciile sociale, vor veni cu ideile și sugestiile lor pentru un sistem social mai bun, iar aceste propuneri vor forma o componentă aparte a auditului social național.

Pe baza rezultatelor Auditului, HHC România, ARK și Ministerul Muncii vor elabora un plan național strategic pentru închiderea tuturor instituțiilor de tip vechi din România în următorii ani și o politică publică de prevenire a abandonului.

Puteți urmări aici un interviu video cu Ștefan Dărăbuș, directorul național al HHC România, pentru a afla mai multe informații despre starea actuală a serviciilor sociale românești, despre auditul început săptămâna aceasta și despre impactul pe care se preconizează ca acesta îl va avea asupra copiilor ce riscă să intre în grija statului.

Alcoolismul s-a născut la sat

August 16, 2011 • carpati • focus • fotografie • locuri • psihologie

(aventuri din Carpați, partea a șasea)

“Problema cu satele românești”, îmi spune prietenul meu persan pe treptele crâșmei din Brădești, “e că, după 8 seara, sunt toți beți”. Apoi, fără ca măcar să se mai uite la ceas (era 9 fără un sfert), mă întreabă: “Mai bei o bere?”

În cazul brădeștenilor, evaluarea lui Omid nu e foarte departe de realitate. În cele trei zile petrecute acolo, am putut observa că bărbații satului (care nu are, cu femei și copii, mai mult de 20-30 de suflete) încep ziua la cârciumă și o termină tot acolo. Mergeam dimineața să ne spălam la cișmeaua din fața stabilimentului și dădeam de ei acolo, cam tăcuți și morocănoși, ca omul care n-a băut încă destul. Seara ne opream și noi să bem o bere (în ultima seară au fost două) și îi găseam tot la cârciumă, chercheliți bine și cu chef de vorbă.

Dacă n-ar fi această plagă socială care este alcoolismul pandemic, satul românesc de munte ar fi doar pitoresc. Așa, el este și foarte trist, pentru că aceste ținuturi cu adevărat paradisiace sunt locuite de niște bărbați grav bolnav al căror viitor este, în cel mai bun caz, cețos, la fel ca dimineața zilei în care am plecat din Brădești, cu sufletul îndoit, neștiind dacă se cuvine să mă bucur că astfel de enclave arhaice mai există încă sau dacă să mă întristez pentru soarta oamenilor care le locuiesc.

Din păcate, proiecte cum este Centrul Aliat au o adresabilitate mai mult urbană, pentru că ar fi nevoie de astfel de proiecte peste tot în țară și mai ales la sat.

:: Norii negri (prima parte) | Teme-te de ardeleni chiar și când îți dau sfaturi (a doua parte) | Cum am intrat la apă pe Cheile Râmețului (a treia parte) | Brâna Caprelor (a patra parte) | Vânătările Ponorului și Huda lui Papară (a cincea parte) | Istoria suferinței (a șaptea parte) | Oameni de toată isprava (a opta parte) | Ce i-a uimiti pe brădeșteni (ultima parte)

:: mountain blogging powered by Mitsubishi ASX

Dilemă marianică

August 15, 2011 • mofturi

Mă pregăteam să fac câteva urări Măriilor apropiate, când o prietenă mi-a atras atenția că Măriile își sărbătoresc onomastica de nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), nu astăzi, când credincioșii prăznuiesc trecerea ei la cele veșnice (“adormirea” și ridicarea ei la ceruri).

N-am reușit să găsesc o opinie autorizată pe acest subiect, așa că am zis să-i întreb pe enoriașii mei, adică pe cei mai dreptcredincioși dintre cititorii acestui blog. Ce ziceți? Felicităm sau nu Măriile astăzi?