Era o figură moșu! Cu contradicțiile lui cu tot, că era când de-un liberalism ultra-radical, ultra-progresist, când dădea într-un naționalism din cel mai feroce, era incredibil cum trecea de la una la alta. Îi mai ziceam: “Nu se poate, nea Petrache, ideile astea se bat cap în cap. Nu se poate s-o susții azi pe asta și mâine și pe cealaltă”. Și el se uita la mine și dădea din umeri (și aici, sprâncenele profesorului Radu Preda se transformă în două semilune, umerii sacoului se boțesc în sus, iar vocea mucalită pițigăiază replica lui Țuțea):
“Da’ de ce, dragă, m-am însurat cu ele?”
L-am cunoscut pe profesorul Preda cu ocazia conferinței pe care am ținut-o la Cluj în cadrul unei serii inițiate de Clubul Rotary Samvs. Îl știam ca pe unul dintre teologii laici români cei mai proeminenți, dar recunosc că nu i-am frecventat cărțile și ca atare nu eram familiarizat nici cu ideile, nici cu personalitatea sa.
Mi-am dat apoi seama că îl știam pe Radu Preda de foarte multă vreme, dar nu făcusem legătura între universitarul matur din fața mea și tânărul care la 17 ani a fost coleg de garsonieră cu Petre Țuțea, pe care l-a îngrijit în ultimele luni de viață și căruia i-a editat opera. Astăzi profesorul Radu Preda este reprezentantul cel mai luminat al ecumenismului în cadrul Bisericii Ortodoxe din România și, cum aveam să aflu în seara cu pricina, un personaj de-o bonomie rară.
