Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru cuplurile clandestine, chiar şi atunci când cei sau cele cărora li se “puneau coarne” îmi erau apropiaţi.

Poate pentru că judecata publică tinde mai mereu să-i culpabilizeze pe noii îndrăgostiţi, ceva în mine tinde să le ia partea şi să vadă partea bună a lucrurilor: în loc să îngroş rândurile celor care bocesc la ruinele unei vechi pasiuni, prefer să mă bucur de dimineaţa care le zâmbeşte noilor îndrăgostiţi.

Nu mă refer la indifelitatea de ocazie, care apare în mai toate relaţiile de cursă lungă şi care, trăită scurt şi la obiect, nu înseamnă, de fapt, mare lucru nici pentru cel înşelat, nici pentru cel care înşeală. Nici la viconţii de Valmont ori la marchizele de Merteuil – îi înţeleg şi pe ei, dar coregrafia lor repetitivă îmi inspiră doar compasiune, nu şi simpatie. Pentru înşelătorii compulsivi şi pentru seducătoarele de profesie, partenerii vechi sau noi nu sunt altceva decât simplă recuzită în nişte scenarii de viaţă care, asemenea telenovelelor cu mii de episoade, devin tot mai proaste pe zi ce trece.

Poveştile care mă emoţionează sunt eternele variaţiuni din viaţa reală pe tema confictului dintre loialitate şi iubire, ilustrat poate cel mai bine în cultura europeană de povestea lui Tristan şi a Isoldei. Drama prinţesei irlandeze este cu atât mai mare cu cât, cel puţin în versiunea wagneriană, prima ei loialitate nu e nici măcar pentru Regele care-i va deveni soţ, ci pentru iubitul ei mort, ucis de Tristan însuşi.

O să ziceţi că aşa ceva se întâmplă doar în teatru, operă sau literatură, dar dacă nu ţineţi la patina de epocă şi aveţi un simţ al observaţiei mai ascuţit, veţi găsi oricând actualizări, mai mult sau mai puţin dramatice, ale acestei poveşti în vieţile prietenilor şi cunoscuţilor voştri.

Economic vorbind, dragostea e o investiţie cu tine însuţi. Şi, ca în orice investiţie, rata profitului e proporţională cu riscul. Cu cât iubeşti mai mult, cu cât te investeşti pe tine mai mult într-o relaţie, cu atât rişti o suferinţă mai mare. Oamenii care nu iubesc deloc nu-şi prea dau seama ce ar putea câştiga sau pierde din această afacere, oamenii care iubesc prudent primesc în schimb relaţii burgheze cu capitalizare înceată, dar sigură, iar oamenii care iubesc năvalnic trăiesc, asemenea brokerilor sau jucătorilor profesionişti de poker, mai mereu pe culmi: când ale fericirii, când ale disperării.

Iubirile interzise complică, însă, această ecuaţie, pentru că introduc un al doilea “beneficiar” al suferinţei. Încă dinainte de a-i deschide uşa noii relaţii ştii că n-o vei putea face decât peste cadavrul emoţional al celui sau celei care rămâne în urmă. Poate că tocmai de asta şi sunt aceste relaţii clandestine atât de intense – pentru că ne simţim în culpă şi facem totul ca noua noastră dragoste să fie măcar pe măsura suferinţei pe care ne învinovăţim că am provocat-o.

Pe termen scurt, orice suferinţă păleşte pe lângă beţia scânteietoare pe care o trăiesc noii îndrăgostiţi, iar cine nu s-a lăsat niciodată în voia unei iubiri interzise şi-a refuzat una dintre cele mai ameţitoare experienţe din câte există.
Nu ştiu gest mai erotic decât înlănţuirea furtivă a degetelor la spate sau pe sub masă şi nimic mai pasional ca declaraţiile mute, făcute doar cu buzele, cu mâinile sau cu privirea. Săruturile în clar-obscur, complicităţile spontane, ferestrele aburite, călătoriile frivole în necunoscut – sunt doar câteva dintre amintirile de neşters pe care aceste aventuri le lasă în urma lor şi pentru care îmi spun mereu că sunt daruri rare care merită trăite şi preţuite cum se cuvine.

Dar mai există şi un alt motiv pentru această slăbiciune pe care mi-o trezesc cuplurile clandestine. Tocmai pentru că multe dintre aceste iubiri sunt construite prin inflamarea artificală a unor sentimente şi atracţii, dar şi pe sublimarea unor resentimente din vechea relaţie, rareori ele ajung să dureze. Cel mai adesea, sunt fluturii de o zi ai inimilor noastre şi se ard cu atât mai intens cu cât ştim în adâncul nostru că nu au de fapt nicio şansă.

Iar mie, cel puţin, această fragilitate care le caracterizează mi le face cu atât mai dragi şi mă îndeamnă să le judec cu indulgenţa şi cu delicateţea pe care o merită.

:: The One, februarie 2011