Cartea copilăriei

• ars longa vita brevis • la vita e bella

Ploua cu găleata ieri la prânz, când am ajuns la Lereşti. E o comună la poalele munţilor Iezer-Păpuşa, unde mi-am petrecut toate verile copilăriei în aceeaşi curte în care au copilărit bunicul meu şi fraţii lui. Ieri am făcut drumul cu bunică-mea, care stă acolo câteva luni pe an. După ce s-a potolit răpăiala, a continuat să picure când şi când, iar cerul a rămas înnorat. E trist la Lereşti acum şi fără ploaie – au trecut 19 ani de când bunicul a închis ochii, iar anul acesta în mai s-a stins şi fratele lui cel mai mic, nenea Gheorghe.

Ploaia de ieri mi-a adus aminte că, în copilărie, cel mai trist era la Lereşti când ploua. Pentru că nu puteam ieşi din casă, mă plictiseam îngrozitor şi sfârşeam în certuri monstruoase cu soru-mea, care degenerau în bătăi, care o sileau pe bunică-mea să intervină în forţă ca să restabilească ordinea şi disciplina. Două lucruri mă împiedicau să-mi dau drumul pe această pantă alunecoasă: trenuleţele şi cititul.

Bunicul era un om informat, căruia îi plăcea să facă totul cu mâna lui, aşa că biblioteca era plină de titluri precum Cultura coacăzului, Alimentaţia sănătoasă sau Betoane şi mortare. În această selecţie destul de aridă pentru un copil de vârstă şcolară, se găseau, totuşi, şi câteva cărţi de poveşti. Pe una mi-o aduc aminte şi acum.

Continue reading…

De ce vorbim aşa de tare?

• la vita e bella

Am luat cina cu un prieten care a plecat acum un an din ţară şi care locuieşte la Londra. Pe terasa restaurantului DaDa sunt câteva mese, înşirate una după alta şi separate de câte un măslin mare şi frumos. Chiar şi în absenţa copacului, tot ar fi o distanţă de un metru şi jumătate – doi metri între mese.

La masa alăturată, în capătul opus mesei noastre, un bărbat jovial întreţinea patru frumoase şi elegante ascultătoare. Le făcea conversaţie, le spunea anecdote, le interpreta poveşti. Era un bun vorbitor şi povestitor: narcisic, domina cel mai adesea conversaţia, dar fără a-şi neglija interlocutoarele; cabotin, punea în scenă roluri şi voci diverse pentru a-şi reda cât mai spectaculos poveştile.

Nu, nu am obiceiul de a trage cu urechea la ce se discută la mesele vecine. Şi atunci cum de ştiu toate astea? Pentru că omul nostru vorbea tare. Atât de tare, încât devenea imposibil să te faci că nu-l auzi şi să-ţi vezi de conversaţia ta.

“Păi stai că tu nu-l ştii pe ta-su şi pe fra-su din Algeria…”, a lămurit-o la un moment dat pe una dintre ascultătoarele sale care nu râdea la fel de tare ca prietenele ei. “Dar nici noi nu-l ştim pe ta-su şi nici pe fra-su şi n-am fost niciodată în Algeria”, am vrut să intervin eu, dar buna cuviinţă m-a sfătuit să nu observ cu voce tare lipsa de bună cuviinţă a histrionului de la masa vecină.

Nu e prima dată când mă expasperează faptul nu ştim să ne controlăm emisia vocală până la nivelul la care să nu-i tulburăm pe cei din jurul nostru. Mi se întâmplă frecvent să fiu făcut părtaş, fără voia mea, la o conversaţie străină în locuri în care lumea vine să-şi limpezească mintea, nu să şi-o încarce inutil: la restaurant, în parcuri, pe plajă.

Nicăieri în Europa n-am mai întâlnit meteahna asta. Nici măcar în temperamentala şi guraliva Italie. Poate nu m-am plimbat eu destul. Voi ce părere aveţi?

Les adieux à l’Olympia

• ars longa vita brevis • la vita e bella

Vineri vorbisem la prânz cu Florin Tricorache, unul dintre cursanţii PCM, despre Jacques Brel şi despre ultimul lui concert la Olympia, pe care l-am văzut acum mai bine de 10 ani pe o casetă VHS şi care mi-a rămas întipărit în memorie ca “cel mai brelian” Brel cu putinţă. Am revăzut fragmente din concert pe DVD-ul triplu cu Brel pe care mi l-am cumpărat acum trei ani de la FNAC, dar niciodată concertul întreg.

Ieri dimineaţă Florin mi-a făcut o bucurie enormă: mi-a adus DVD-ul Les Adieux à l’Olympia! Nu m-am putut abţine şi am proiectat câteva melodii într-o pauză ca să verific dacă nu cumva amintirile se alteraseră. Dar n-a fost aşa: Brel, aşa cum mi-l aduceam eu aminte, poète, musicien et acteur à la fois, era acolo, întreg, neschimbat.

M-am trezit azi cu el şi mi-am dat seama ce dor mi-era, de fapt, să-l ascult. Mulţumesc, Florin!

O problemă succesorală

• Uncategorized

În Talmudul babilonian există povestea unui bărbat căsătorit cu trei femei (Ketubot 93a). Înţelegerea de căsătorie cu prima dintre ele stipula că aceasta va primi 100 de dinari după moartea soţului. Părinţii celei de-a doua negociaseră mai bine şi aceasta urma să primească din moştenire 200 de dinari. Cea de-a treia era, totuşi, cea mai câştigată: partea ei era de 300 de dinari.

Înţelepţii au avut de hotărât ce se va întâmpla în cazul în care averea soţului va fi mai mică de 600 de dinari. Soluţia oferită de textul talmudic e, la prima vedere, surprinzătoare.

Dacă averea lăsată de soţ ar fi fost de 300 de dinari, înţelepţii recomandă împărţirea sumei proporţional cu pretenţiile: prima soţie ar primi 50 de dinari, a doua 100, a treia 150. În cazul în care averea ar fi de doar 100 de dinari, suma ar urma să fie împărţită în mod egal între soţii.

Soluţia în cazul “masei succesorale” de 200 de dinari pare cea mai ciudată: înţelepţii recomandă ca prima femeie să primească 50 de dinari, a doua 75, iar a treia tot 75.

Voi ce părere aveţi? Cum vi se pare logica talmudică? Cum aţi fi împărţit voi o moştenire de 100/200/300 de dinari între cele trei soţii?

Cu ochii larg închişi

• advertorial • mergi pe mana mea

Aţi auzit de restaurantele de la Londra şi de la New York unde se mănâncă pe întuneric? Ei bine, acum avem şi în Bucureşti ceva asemănător. Nu e un restaurant propriu-zis, dar au început cu partea cea mai gustoasă din meniu: cu desertul.

Am fost marţi seară la Grand Café Van Gogh (Str. Smârdan 9) la deschiderea experimentului Magnumize your senses, organizat de Magnum. Despre ce e vorba? Eşti condus prin câteva culoare şi draperii până ajungi într-o încăpere unde întunericul este perfect. Ţi se oferă un scaun, pipăi în faţa ta o masă, pe ea o linguriţă şi un şervet. Apoi ţi se aduce desertul ales (eu am optat pentru “Copac” – o fantezie de îngheţată care se topeşte în gură cu pocnete mici, ca ale unor minuscule artificii) şi începe experienţa.

Este adevărat ce se spune: întunericul ascute simţurile. Nu-mi dau seama ce gust ar fi avut acelaşi desert mâncat pe lumină, dar pe întuneric experienţa a fost delicioasă. Şi memorabilă. De fapt, cred că pot să-mi dau seama. Cunosc de multă vreme îngheţata Magnum – e unul dintre premiile pe care mi le ofer atunci când sunt cu adevărat cuminte (adică fac trei antrenamente şi nu mănânc prostii o săptămână întreagă). Aşa că ştiam deja cât de bună poate fi. Ei bine, pe întuneric e şi mai bună. Şi nu cred că e doar arta maestrului cofetar. Întuneric + îngheţată = wow!

Nu v-aş fi povestit toate lucrurile astea doar ca să vă lase gura apă. Experimentul rămâne deschis încă trei săptămâni, de pe 21 iulie pe 15 august, în zilele de Joi-Duminică între orele 18:00-22:00. Mergeţi, închideţi ochii şi gustaţi! Merită.

Din nou emoţii

• psihologie • rendez vous

Încep azi al şaselea curs PCM pe care-l ţin de când mi-am luat licenţa. E primul organizat sub egida Exec-EDU, iar aproape toţi participanţii sunt manageri de top din multinaţionale, absolvenţi de e-MBA ASEBUSS şi foşti cursanţi Exec-EDU.

Deşi mă pregătesc de câteva zile, constat în dimineaţa asta că am emoţii ca la primul curs pe care l-am organizat în octombrie anul trecut. Mediul e diferit, aşteptările sunt diferite, pentru că oamenii aceştia aşteaptă ceva nu doar de la mine, ci şi de la o instituţie care i-a obişnuit cu programe de training de calitate excepţională.

Am încredere în modelul PCM, care a reuşit până acum să convingă oameni cu firile cele mai diferite, dar ştiu că pulsul o să mi-o mai ia razna de câteva ori astăzi. Face parte din farmecul noilor începuturilor.

Cui prodest?

• cu stangu-n dreptu

Nu am nimic cu încercarea lui Valentin Ceauşescu şi a lui Mircea Oprean, soţul Zoei Ceauşescu, de a afla dacă în mormintele de la Ghencea au fost depuse cu adevărat cadavrele celor doi dictatori. E dreptul familiei să-şi încheie cum crede de cuviinţă socotelile cu cei plecaţi.

Dar n-am putut să nu ridic o sprânceană când am citit enormitatea asta:

Mircea Oprean: “Dacă aflăm că sunt ei, atunci vom face tot ce este creştineşte.”

Ginerele dictatorilor a uitat, pesemne, de zecile de lăcaşuri creştine de cult demolate din ordinul socrilor săi. Nu zic că nu s-ar găsi un preot care să facă “tot ce este creştineşte”, pentru că şi iertarea e o virtute creştină, dar nu văd rostul: atât Nicolae, cât şi Elena Ceauşescu erau atei declaraţi.

Dumnezeu să-i ierte.

:: fotografiile au fost preluate de pe Muzeul de Fotografie

Decât al treilea număr

• mergi pe mana mea

Diana Dondoe

Decât o Revistă, cel mai bun produs media independent din România, a ajuns la al treilea număr.

Lansarea:

> 18:30, sub_Cărtureşti: Preview şi o discuţie. Veniţi să vedeţi şi Lomowallul produs de Lomography.ro.

> 21:00, Club Control: Petrecere cu citiri de texte, cântare cu Otto şi prietenii lui şi revista la preţ redus – 20 de lei.
Apoi party cu indie, britpop si alte revivaluri de vara, powered by Sasha.

Otto Barbarul e sufletul formaţiei de punk românesc Alarma, un proiect tânăr care vrea să schimbe ţara şi apoi lumea. Otto are 16 ani, vârsta la care totul este posibil, vârsta la care lucrurile în care crezi sunt adevăruri absolute, vârsta căutărilor de tot felul – sexuale, intelectuale, profesionale. Urmărindu-l pe Otto la concerte, la repetiţii şi acasă, nu numai că ne amintim cum era la 16 ani, dar ne amintim cât e de important să-ţi cauţi un rost.

Tot în DoR #3 veţi găsi un proiect fotografic despre starea modei româneşti semnat de Alex Gâlmeanu, un portret amplu al regizorului Cristi Puiu, o explorare a sensurilor cuvântului „imediat” şi multe altele despre ce gândim, ce vrem şi ce facem astăzi în România.

:: http://www.decatorevista.ro/
:: http://www.twitter.com/decatorevista

Let’s do it, Romania! Hai s-o facem curată!

• ecologie • maimultverde • voluntariat

A fost odată ca niciodată – că dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi repetat – în anul 2008, într-o țară pe nume Estonia, s-a înfăptuit cea mai tare campanie de curățenie pe care am văzut-o. Nu era înainte de Paști sau Crăciun și nu era vorba de curățenia locuinței, a mașinii și acvariului, ci de curățarea întregului teritoriu al Estoniei, cu excepția zonelor locuite. Și, culmea, toate astea într-o singură zi!

Și pentru că a ieșit foarte foarte bine, isprava s-a pus în scenă și în alte țări europene, iar anul acesta a venit vremea României . Poate fi o surpriză de proporții să aplicăm curățenia generală într-o țară în care majoritatea „joacă murdar”, dar este o ocazie deosebită să ne aratăm, nouă înșine, în primul rând, că nu suntem buni numai să strigăm „arde!”, dar eventual să și salvam ce putem.

Let’s do it, Romania! este un proiect foarte ambițios care are în primul rând nevoie de o participare în număr cât mai mare, din partea tuturor cetățenilor. Sunt chemați „la arme”: autoritățile locale, firmele private, operatorii de salubritate, persoanele publice, mass media și întreaga populație responsabilă. O adevarată mobilizare generală, pentru că, leacul trebuie să fie pe măsura maladiei și ca în medicină, metoda impune mai întâi analiza și diagnosticul și apoi tratamentul și concluziile.

Așadar după mobilizarea generală se va trece la cartarea locurilor de unde vor fi adunate grămezile de deșeuri. Adică grupurile organizate de voluntari, pe biciclete și înarmați cu GPS-uri vor „scana” teritoriul, marcând punctele în care vor da peste gunoaiele „inamice”. Din rezultatele obținute pe cele 8 zone în care va fi împărțit teritoriul, se va alcătui o hartă a gunoaielor care, în etapa activă a proiectului, vor fi colectate de grupurile de voluntari și procesate cu ajutorul operatorilor de salubritate, reciclatori, colectori etc. Ca în orice campanie „legendară” există și o zi anume în care se va declanșa „atacul final” asupra gunoaielor și anume 25 septembrie, anul curent.

În ideea că o singură floare bucură sufletul, dar nu aduce primăvara, obiectivul cel mai ambițios al acestui proiect este dincolo de curățenia pusă la cale mesteșugit și înfăptuită într-o singură și anumită zi. Scopul pe termen lung este să atragă atenția cetățenilor asupra importanței conservării mediului și de a reaminti autorităților care sunt riscurile depozitării neconforme a deșeurilor. În concluzie, pentru curățenia de azi și responsabilitatea de mâine, la arme cetățeni! Let’s do it, Romania!

Tanti Cuţa şi guvidele

• la vita e bella

Când mergeam cu ai mei la 2 Mai, spre sfârşitul anilor ’80, în sat nu exista decât o singură locantă de alimentaţie publică, deopotrivă crâşmă şi restaurant, care se chema La Dobrogeanu’. Mai există şi azi, doar cu numele. Acu nişte ani o renova cineva, dar între timp pare că s-a lăsat păgubaş.

În locul puzderiei de crâşme şi crâşmuliţe unde se poate mânca astăzi în 2 Mai, turistul din anii ’80 avea la dispoziţie mai multe gospodării, dintre care îşi putea alege bucătăreasa preferată. Ai mei o preferaseră pe tanti Cuţa. Nu-mi mai aduc aminte cum gătea, pentru că nu aveam mai mult de 5-6 ani când se întâmpla asta, dar pesemne că se pricepea la bucătărie, din moment ce ai mei reveneau la ea în fiecare an. Era o femeie trecută bine de a doua tinereţe, mică de statură şi puţin adusă de spate. În curtea de la stradă creştea muşcate şi regina nopţii.

Tanti Cuţa suferea de patima beţiei, ceea ce, într-un sat turistic şi pescăresc în care viaţa palpită sezonier, nu era ceva tocmai ieşit din comun. Bucătăresei noastre îi dădea chiar un aer oarecum pitoresc, pentru că tanti Cuţa bea cu aceeaşi hotărâre şi pasiune cu care gătea.

Pe vremea aceea eu nu mă împăcam foarte bine cu peştele. Îi acceptam carnea ca pe un rău necesar, dar nu-mi făcea nicio plăcere. Un caz aparte îl reprezentau peştii mici, care se serveau întregi în farfurie. Aceştia îmi provocau pur şi simplu repulsie: priveliştea integrală a peştelui mort îmi tăia orice poftă de mâncare şi, în ciuda insistenţelor alor mei, îi refuzam categoric.

Într-o bună zi, ajungem flămânzi de la plajă în curte la tanti Cuţa şi primim o veste care acum mi se pare de-un umor nebun, dar care atunci mi s-a părut cel mai prost banc. Ne întâmpină nora ei, care se scuză şi ne povesteşe că soacră-sa a început să tragă la măsea de dimineaţă, iar acum nimeni nu se mai înţelege cu ea. De făcut mâncare, n-a făcut, dar de câteva ore prăjeşte fără încetare guvizi şi nu poate fi scoasă din această toană. Aşa că asta e tot ce ne poate oferi.

Continue reading…