Altfel spus

• mergi pe mana mea

Radu (Pitici Gratis):

Selecţia naturală nu a fost de vină. Nu am ajuns aici pe spatele cu scolioză şi dureri lombare al strămoşilor noştri. A fost o singură decizie. Un moment. O sclipire de mediocritate din partea unui om la fel de imbecil ca media aritmetică intelectuală a blocului în care trăiesc eu.

Momentul în care s-a gândit să împacheteze o scobitoare într-o bucată de hârtie. Când i s-a părut justificabil să pui într-un ambalaj ceva mai puţin valoros decât ambalajul în sine. Că se merită să înfăşori o bucată de lemn într-o hârtie lipită şi imprimată ca să eviţi minuscula posibilitate ipotetică ca acea bucată de lemn, cu care scoţi resturi alimentare dintre colţi, să fi fost atinsă de praf sau de mâna impură cu care fratele tău zombie s-a scobit în cur. (…)

Şi cu toate acestea a făcut-o. A pus o scobitoare într-o bucată de hârtie. Şi societatea nu a văzut nimic greşit în asta. Să consumi mai mult decât e necesar doar pentru că poţi. Nu te ajută cu nimic, dar poţi. Natura îţi permite să fii leneş. Să fii prost. Să arzi 14 calorii în drumul spre a aglutina 13 calorii. Şi să înveleşti o amărâtă de scobitoare într-un cocon protectiv de hârtie.

Caritatea pedalează

• biciclete

bikewalk-caritabilPedalează la următorul Bikewalk pentru ca Alex Tache, băiatul de 19 ani în scaun cu rotile, să poată pedala, la rându-i, pe o bicicletă specială.

Bikewalk şi-a propus să strângă 3.000 de euro din donaţii pentru bicicleta lui Alex şi va pedala caritabil duminică, 4 iulie, de la 20:30, din Parcul Izvor.

:: detalii pe bikewalk.ro

Spune-mi cu cine nu te-nţelegi ca să-ţi spun cine eşti

• psihologie • rendez vous

Problemele de personalitate la locul de muncă

fata-zambind-transNepotrivirea de caracter este cauza invocată cel mai frecvent în cererile de divorţ cu acordul părţilor. Dar atunci când personalităţile nu se potrivesc la locul de muncă, ce alte opţiuni există în afara “divorţului” (cu sau fără acordul părţilor)?

Faptul că oamenii au personalităţi diferite nu e o noutate. Ştim asta de peste 2500 de ani, de când există zodiacul. Iar în ultimul secol psihiatrii, psihologii şi antropologii au dezvoltat nenumărate teorii care descrie şi explică aceste diferenţe între oameni.

Dar discuţia despre felul în care suntem diferiţi este cu adevărat productivă la locul de muncă? N-am face mai bine să ne concentrăm pe ceea ce ne uneşte mai degrabă decât pe ceea ce ne desparte?

Atunci când un manager încearcă să construiască o echipă “cu un profil psihologic comun” ce încearcă el cu adevărat să facă: să scape de persoanele care nu-i seamănă sau să asigure coeziunea şi eficacitatea viitoarei echipe?

Când doi colegi nu se înţeleg pentru că “sunt firi diferite” cine trebuie să se adapteze: managerul sau subordonatul?

Are sens ca un manager să consume timp şi resurse încercând să rezolve problemele de comportament ale celor cu “personalităţi dificile”?

Criza economică a modificat, dacă nu în teorie, cel puţin în practică, răspunsurile la multe dintre aceste întrebări.

Am răspuns invitaţiei adresate de prof. dr. Lavinia Rasca de a participa la Clubul de Resurse Umane organizat luni, 5 iulie, de la 17.30 de Exec-Edu – o companie creată de ASEBUSS.  În cadrul Clubului ne propunem să aflăm cel puţin o parte dintre aceste răspunsuri şi să examinăm în ce măsură au fost ele influenţate de schimbarea raporturilor dintre angajaţi şi angajatori.

Dacă eşti un manager de resurse uman interesat de participarea la această întâlnire, ia legătura prin e-mail (mihnea@asebus.ro) cu Mihnea Rasca (nu uita să precizezi funcţia şi organizaţia pentru care lucrezi). Participarea este gratuită în limita locurilor disponibile.

Patru întrebări care contează

• ars longa vita brevis • cei trei tenori • la vita e bella

Prietenii mai apropiaţi ştiu că am avut mereu o slăbiciune pentru Don Juan de Marco. N-am stat niciodată să-i iau apărarea în faţa vreunui cinefil, pentru că ce-mi place în primul rând la pelicula asta e povestea, şi abia pe urmă filmul propriu-zis, aşa că e posibil să fiu foarte influenţat în judecata cinematografică de seducătoarea poveste imaginată de Jeremy Leven.

Mai mult chiar, există un pasaj în acest film pe care-l ştiu pe de rost şi pe care-l recit uneori, dacă beau cu un pahar de vin mai mult decât s-ar cuveni, încercând să imit, fără succes şi cu efecte comice spontane, accentul lui Johnny Depp:

De altfel, am trecut încă de la bun început Don Juan de Marco în rândul “plăcerilor vinovate” şi nu m-am aşteptat niciodată să întâlnesc foarte mulţi interlocutori care să-mi împărtăşească această slăbiciune.

Acestea fiind spuse, vă puteţi imagina cu câtă plăcere am lecturat următorul pasaj din jurnalul (Note, stări, zile) pe care Andrei Pleşu l-a publicat la editura Humanitas. Însemnarea e făcută pe 14 februarie 2000:

Un film frumos (nu sunt decât două-trei pe an!): Don Juan de Marco, de Jeremy Leven (cu Johnny Depp, Marlon Brando şi Faye Dunaway). Nu există – spune unul din personaje – decât patru întrebări importante: ce este sacrul, ce este spiritul, pentru ce merită să mori şi pentru ce merită să trăieşti. Toate au acelaşi răspuns: iubirea. Orice ar spune deştepţii, cinicii, intelectualii fini şi lucizi, bărbaţii adevăraţi şi filozofii analitici, cele patru întrebări şi răspunsul lor au simplitatea, imprecizia şi palpitul juvenil al adevărului.

Scrisorile lui Hodorkovski

• mergi pe mana mea

Mihail HodorkovskiDilema Veche a publicat fragmente din corespondenţa dintre scriitoarea Ludmila Uliţkaia şi Mihail Hodorkovski, magnatul rus care i s-a împotrivit lui Vladimir Putin şi a pierdut tot: imperiu, avere, libertate. După un proces regizat în cel mai bun stil retro-sovietic, Hodorkovski execută acum în Siberia, la o distanţă de 29 de ore de zbor de Moscova, într-un lagăr de muncă în care i se interzice orice fel de activitate intelectuală, al şaptelea an dintr-o pedeapsă de opt ani.

De curând a fost inculpat într-un nou simulacru proces în care riscă o sentinţă de 20 de ani. Este evident că Putin se teme de popularitatea pe care fostul oligarh a câştigat-o de când se află în puşcărie. Dacă şi-ar recăpăta libertatea, acesta ar aduna în jurul său mult mai mulţi susţinători decât reuşeşte să facă actuala opoziţie, fragmentată şi antagonizată.

Povestea lui Hodorkovski mi se pare exemplară pentru conturarea portretului acestui nou ţar rus. După instrumentarea atacurilor cu bombă împotriva propriului popor (atrocităţi care i-au permis ascensiunea la putere în 2000) şi asasinarea cu sânge rece la Londra, în dispreţul întregii comunităţi internaţionale, a lui Litvinenko (fostul agent secret care a refuzat să ducă la îndeplinire şi a dat în vileg ordinele de executare a unor oponenţi ai lui Putin), persecutarea lui Hodorkovski întregeşte portretul unui dictator al cărui cinism este egalat doar de propria sete de putere.

Merită să citiţi scrisorile lui Hodorkovski. Îmi pare rău că n-au fost traduse mai multe, nici în română, nici în engleză.

Iar dacă încă mai aveţi îndoieli că viaţa deţinuţilor politici din Rusia lui Putin e diferită de cea a dizidenţilor închişi de fosta Uniune Sovietică, acest fragment din detenţia lui Hodorkovski vă va risipi îndoielile.

Anunţ umanitar

• Uncategorized

Andra Cristina Nicolae (6 ani)  a fost diagnosticată cu o formă rară de leucemie, rezistentă la tratament, şi trebuie să meargă timp de 5 ani, din 6 în 6 luni, la o clinică din Italia,  pentru control medical.

:: citeşte despre cazul Andrei
:: află cum poţi să ajuţi

Între Stradivarius şi alfabetul coreean

• mergi pe mana mea

«Alexandru Tomescu are colegi de breaslă care consideră că muzicianul este un preot iar templul în care oficiază este sala de concert. El este de altă părere:

„Fără îndoială că e confortabil să cânţi în sala de concert. Dar atmosfera e cu totul alta când cânţi într-un loc neobişnuit.“

tomescuLa 24 de ani, şi-a cumpărat un ghid minimal de conversaţie care avea undeva, la sfârşit, alfabetul coreean şi care, după cum spune el, nu e chiar atât de complicat pe cât pare la prima vedere. Şi uite aşa, descoperind alfabetul, a retrăit bucuria unui copil care studiază abecedarul şi care învaţă să citească. Dintr-o dată, în noianul acela de semne necunoscute şi misterioase a început să discearnă literele: Aaa, ia te uită, litera S! se mira el. Şi semnele necunoscute începeau să capete sens.

În două săptămâni ştia alfabetul şi era super încântat că poate să citească – deşi nu înţelegea nimic din ce se vorbea. Limba coreeană nu seamănă cu nici o altă limbă cunoscută, spune el, iar până la regele Sejong, în 1443, coreenii se foloseau în scris de ideogramele chinezeşti pe care le pronunţau diferit.

Sejong şi oamenii săi au creat hangul, un alfabet la care cărturarii vremii au muncit vreo treizeci de ani. Un alfabet logic, uşor de învăţat, explică Alexandru Tomescu, acum un pasionat de civilizaţia coreeană, în stare să scrie, să citească şi să converseze în această limbă.»

:: un cover story semnat de Daniela Oancea în revista Cariere despre violonistul Alexandru Tomescu

Le petit mot

• cu stangu-n dreptu

Generalul Stanley McChrystal, comandantul forţelor SUA şi NATO în Afganistan, a fost destituit joi de preşedintele Obama după ce, într-un articol publicat de revista Rolling Stone, au apărut comentariile lipsite de curtoazie pe care generalul şi echipa sa le-au făcut la adresa preşedintelui, a vicepreşedintelui şi a ambasadorului din Kabul. Obama a luat această decizie pentru a reafirma “autoritatea civilă asupra forţelor armate”, una dintre pietrele de temelie ale democraţiei americane.

Financial Times scria vinerea trecută:

The president surely considered the general’s highly-regarded skills as a soldier and the fact that the current counter-insurgency strategy in Afghanistan is of his devising.

But no officer, however distinguished, is indispensable. It is dangerous to suggest otherwise.

Dincolo de discuţia legată de efectele în plan militar ale înlocuirii generalului McChrystal cu unul dintre prietenii şi susţinătorii săi din Washington, generalul Petraeus, mi s-a părut ilustrativă povestea pentru relaţia problematică pe care foarte mulţi dintre lideri încă o au cu presa.

Jurnalistul de la Rolling Stone, care realiza un profil despre generalul McChrystal, a fost primit în anturajul acestuia, iar toţi cei cu care s-a întâlnit erau la curent cu faptul că acesta se documenta în vederea scrierii unui articol. Într-o astfel de situaţie, nu există off the record. Este incredibil că un om atât de talentat şi oamenii lui au putut face o greşeală atât de prostească.

Tot zilele acestea, un alt lider, preşedintele BP, compania responsabilă de cel mai mare dezastru de mediu din istoria SUA, face un spectacol jalnic în relaţia cu media, plin de declaraţii şi gesturi neinspirate, cum a fost petrecerea unui weekend pe yacht cu familia în condiţiile în care deversarea de petrol în ocean nu a fost oprită.

Pentru mine e halucinant faptul că nişte oameni pot ajunge în funcţii atât de înalte fără să înţeleagă cum funcţionează presa şi opinia publică şi fără să-şi dezvolte cu adevărat abilitatea de a comunica cu mass-media. Cred că există un fel de frică de jurnalişti, întreţinută de nişte imagini stereotipizate, care-i face pe aceşti oameni să vrea să stea cât mai departe de presă. Până când o criză îi obligă să ia contact cu ea şi descoperă, ce să vezi, că sunt nepregătiţi…