Exilul
Ai plecat din România cu câteva luni înainte de revoluţie, înainte de ’89. N-ai regretat că nu ai prins revoluţia?
Mihai Ghyka: În clipele acelea ba da, enorm, sigur că da. Eram la verii mei primari, la Washington, în momentul în care s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi lucrurile s-au răsturnat, cred că ne amintim cu toţii, în câteva ore practic.
Eu, fiind cu bani puţini, nu aveam bani să mă duc de la Montreal la Washington cu avionul, m-am dus cu trenul. Când m-am suit în tren lucrurile erau neclare, se trăsese la Timişoara şi era o stare de tensiune şi de îngrijorare pentru ceea ce se întâmplă în ţară, dar Ceauşescu rezista şi reprima manifestaţiile. Am plecat pe 21 şi, în clipa în care am ajuns la Washington, deja Ceauşescu fugise, fusese răsturnat şi arestat. Deci, practic, când am ajuns acolo, lucrurile arătau altfel.
Cumva a fost bine pentru că, atunci când trăieşti nişte evenimente, contează întotdeauna împrejurul cui stai. Era părintele Calciu acolo, care era foarte activ, era o comunitate românească coagulată de mulţi ani. Dar sigur că nu era lesne, adică aveam mulţi prieteni aici, abia plecasem, regretam cumva că nu sunt martor activ.
Şi nu ai vrut să te întorci?
Da, am şi făcut-o. În iunie ’90 de îndată ce am luat vacanţă. Intrasem într-un sistem, tocmai îmi dădusem examenele, au fost 6 luni de dat echivalenţele. Mai întâi am dat examenele greşit. Pe urmă mi s-a spus: „Nu, domnu’ Ghyka, examenele astea pe care le-aţi dat sunt pentu cei care termină seralul şi care nu vor să mai facă colegiul şi facultatea, sunt alte examene pentru cei care vor să meargă la colegiu”. Bun, hai să o luăm de la capăt. Şi iar le-am dat şi între timp nu mă primiseră la colegiu decât la seral, deci eram într-un sistem deja.
Pe de altă parte, aici nu terminasem anul. Clasa a XI-a eu nu am terminat-o pentru că plecasem între timp. Deci, am mers pe un făgaş cumva, cum să spun, îndoit fiind că sunt acolo. Şi am simţit-o mai mult decât oricând ca un exil pentru că chiar aveai posibilitatea să te întorci. Ceea ce am şi făcut, pentru că m-am întors în fiecare vară. Stăteam aici din 15 mai până în 1 septembrie. În fiecare vară. Mai călătoream puţin prin Europa şi lucram în timpul anului şi economiseam ca să am din ce să trăiesc vara în România să îmi fac vacanţele. Eram foarte legat de România şi dovadă că m-am şi întors 7 ani mai târziu.
Revin la momentul 1989. Ştiu că nu se pleca uşor pe vremea aia. Cât de greu a fost să plecaţi?
Foarte greu. Cinci ani de zile a durat, practic. A durat 5 ani, a trebuit să vindem apartamentul pe care îl aveam. În momentul în care făceai cerere de plecare în străinătate pierdeai beneficiul studiilor universitare pe care le-ai făcut, adică mama a fost reîncadrată, nu i s-au mai recunoscut studiile. Au reîncadrat-o în post cu salariu mai mic chiar dacă făcea the same job. Nişte lucruri pe care, poate eu, copil fiind, nu le înţelegeam atunci, dar le-am înregistrat şi, ulterior, uitându-mă la ele, mă gândesc că, da, n-a fost uşor.
Gulagul povestit copiilor
În timpul când ai fost copil şi adolescent, ai resimţit ceva din persecuţiile la care a fost supusă familia ta în anii ’50?
Din plin. Dar nu numai pe cele din anii ’50, ci şi pe cele din anii ‘80. Îmi amintesc foarte bine. Stăteam într-un bloc din Baltă Albă la capătul Bucureştiului şi îmi amintesc cum mama venea acasă şi s-a întâmplat de câteva ori să găsească în cutia poştală invitaţia de la Securitate pentru a veni la un interogatoriu, că de fapt despre asta era vorba. Şi ţin minte că era un carton reciclat maroniu. De fiecare dată mama se albea şi spunea: „Iar mă cheamă ăştia şi iar mă ameninţă”. Că de fapt ei ce căutau? Să câştige colaboratori. Şi mama, care m-a crescut singură, s-a ţinut tare şi nu a semnat. Ţin minte că pentru ea era o încercare, fără-ndoială.
