În cele trei ore cât a cântat pentru noi am simţit în aer miros de smirnă şi fâlfâit de îngeri. Acum un an, nu-mi reveneam din surpriza că se află atât de aproape de mine, că-l aud în direct şi nu de pe o înregistrare.

Jacques Brel şi Leonard Cohen sunt singurii cântăreţi pentru care am făcut acel gen de pasiune care frizează obsesia. Poate pentru că niciunul nu e doar cântăreţ, iar eu am iubit mereu poezia mai mult decât muzica. Am fost convins că m-am născut prea târziu pentru fiecare dintre ei. M-am obişnuit cu ideea că nu-i voi vedea şi nu-i voi asculta de aproape niciodată. Unul era mort, celălalt anahoret.

I was born like this, I had no choice, I was born with the gift of a golden voice. And 27 angels from the great Beyond they tied me up to this table in the Tower of Song.

Soarta n-a vrut însă ca lucrurile să rămână aşa. În pragul pensiei, Leonard Cohen a aflat că buna lui prietenă şi managerul lui de peste 17 ani îl lăsase fără pensie. Din economii de aproape zece milioane de dolari rămăsese cu vreo sută şi cincizeci de mii. Aceasta este spărtura de care vorbeşte domnul Cohen. Spărtura prin care intră lumina. Pentru că în urma acestei escrocherii nemaipomenite, toţi cei care-l iubim şi care ne-am născut aici am putut să ne bucurăm în sfârşit de vocea lui gravă şi de copleşitoarea lui prezenţă.